România a trăi marți cu ocazia zilei de naștere a Regelui Mihai un moment în care s-a reîntâlnit cu istoria iar la istorie fiecare se raportează cum crede de cuviință ca să nu spunem cum îl duce capul. Unii au crezut că pot să fenteze momentul ascunzându-se printre boscheți( depinde de înălțime) , alții au vrut să câștige un pic de imagine prin asocierea cu Regele, iar alții și-au dat  seama că dincolo de orice reacție politică ar fi avut  cândva  față  de  Suveran  e bine pentru ei ajunși la o vârstă respectabilă să lase istoriei care se va scrie de acum încolo o imagine cât de cât cosmetizată asupra lui. Când spunem asta ne gândim evident la Ion Iliescu. Cei care cred că dată fiind alianță de acum cu PSD-ul îl voi lăuda pe Ion Iliescu se înșeală. Pentru mine Ion lliescu va rămâne omul din cauza căruia România a ratat câteva șanse bune pentru a fi după 1990 un stat modern și respectat în lume. Momente precum cele din 13-15 iunie 1990 sau cele în care Regele Mihai era fugărit de pe aeroportul București sau reîntors de pe șoseaua Bucureși _Pitești vor fi greu de șters de pe retină . Astea sunt doar câteva din păcatele lui Ion Iliescu și cu ele se va prezenta la judecata Istoriei. Dincolo de asta preocuparea lui Iliescu de a șterge cu buretele aceste imagini , de a încerca să arate în felul lui stângaci și oarecum ezitant că regretă toate acele acțiuni e demnă de remarcat. Dacă un lider politic mai tânăr fi făcut toate aceste gesturi am fi spus cu siguranță că e pentru voturi deși eu nu cred că un om politic de stânga speră să obțină voturi de la eventual  monarhiști. Iliescu a făcut toate acestea pentru că repet îl interesează cum se va prezenta la judecata Istoriei. Citeşte mai departe »

Într-o zi în care se vorbește atât de mult și uneori la fel de prost despre monarhia românească și Regele Mihai prefer doar să spun La Multi Ani Majestate și să sper că țara aceasta va mai avea și alte zile de normalitate, bun simț și apreciere corespunzătoare a istoriei sale. În condițiile în care discursul de astăzi al Regelui Mihai a fost, în opinia mea un model de discurs pentru un șef de stat și nu de partid politic îl redau  mai jos, preluat fiind de pe blogul Roxanei Iordache cu speranta in același timp ca nu peste mult timp să vă pot invita la o lansare de volum dedicat monarhiei românești de la începuturile sale și până astăzi. Citeşte mai departe »

Ieri a fost o zi interesantă dar din altă perspectivă decât cea a stagiului meu în Germania și anume a faptului că după o lună și ceva de repetiții  a avut loc o nouă premieră la Ateneul Tătărași, instituție pe care o conduc de aproape un an de zile. Pentru a fi și mai precis trebuie să spun că a fost a șasea premieră și că urmează a șaptea într-un an în care bugetul a fost cu un sfert mai mic aproape decât cel avut anul trecut( criza ne lovește pe toți ce să facem). După  o piesă în regia lui Radu Ghilaș( Inimă de boxer), au urmat Mihaela Arsenescu Werner și Erica Moldovan( Cafeaua domnului ministru), Ion Sapdaru( Examen de maturitate sau vals mortal cu profa de mate), Bogdan Ulmu( A sosit trăsura domnului) și acum o piesă în regia lui Ovidiu Lazăr( O sărbătoare princiară). Aș putea adăuga aici și Deșteptarea primăverii în regia lui Nicolae Ionescu( pentru a fi corecți trebuie să spunem însă că acest spectacol avusese premiera cu o săptâmână înaintea  numirii mele ca director al Ateneului Tătărași). Unele din aceste spectacole se rejoacă sau se vor rejuca în această toamnă așa ca dacă nu le-ați văzut aveți încă posibilitatea să faceți acest lucru. Toate aceste șase spectacole de până acum au fost posibile în primul rând datorită efortului făcut de regizori și actori în egală măsură care au știut să treacă  peste toate dificultățile apărute pe parcursul montărilor de care am amintit. Îmi dau seama acum după un an de mandat cât de greu le este multora dintre ei( dacă nu cumva la toți) obișnuiți fiind cu dotările și bugetele generoase  ale altor instituții unde dânșii montează în mod frecvent, să facă atâtea și atâtea adaptări pe care posibilitățile materiale reduse ale Ateneului le impun. Tuturor le mulțumesc din nou și pe această cale așa cum am făcut-o și în cadrul Galelor Ateneului Tătărași .  Citeşte mai departe »

Săptămâna trecută am descoperit pe www. contributors.ro( 15 octombrie 2011) , un site despre care nu știu să fie în grădina PNL sau PSD aș spune chiar dimpotrivă, un text al unui domn Ștefan Vlaston care la rândul  său nu poate fi bănuit de simpatii USL-iste ca să zic așa. Domnia sa după cum singur recunoaște a dat o simplă căutare pe net și a descoperit câteva cazuri interesante în care personaje importante din actualele structuri guvernamentale au probleme cu legea. Cotroceniștii vor spune imediat că toate aceste cazuri arată nimic altceva decât faptul că, Codruța și cu Daniel își fac treaba. Foarte bine dacă este așa dar haideți să vedem și sentințele definitive pentru că de telejustiție parcă ne-am săturat. Fără a spune că oamenii din cazurile enumerate de domnul Vlaston sunt sau nu vinovați, înaintea instanțelor,  mă întreb și vă întreb dacă nu cumva toate aceste cazuri și altele de care am aflat cu toții în ultimii doi ani sunt cauzele pentru care domni respectabili de altfel de prin PDL încearcă zor nevoie mare să schimbe nu doar părul lupului( culoarea portocalie)  ci chiar și înfățișarea lui adoptând pentru proximele alegeri denumiri de genul Alba ca Zapăda, Mișcarea Populară sau mai nou Noua Republică. Și pentru că ideologului șef, Lăzăroiu, îi plac poveștile , îi spunem doar că tot jucându-se prin Pădurea Minunată numită România să nu pățească el și simpatizanții săi precum ursul păcălit de vulpe. Până atunci iată  cazurile inventariate  de domnul Vlaston Citeşte mai departe »

Nu am vorbit până acum nimic despre bibliotecile din Mainz pentru că ele pot fi mai greu descrise. Cel mai simplu ar fi să veniți să le vedeți și să le pătrundeți singuri  tainele. Dincolo de orice comentarii posibile pe marginea lor ele ar trebui să devină o parte componentă a unui traseu obligatoriu pentru toți cei din România care au ca responsabilitate organizarea biblotecilor de orice fel. Cuvântul de ordine este accesul liber la cărți pentru oricine vrea să rămână cu ele  în interiorul biblotecii în sensul că mergi iei cartea din raft și  faci fotografii, o fișezi sau dacă vrei tragi la xerox cu ajutorul unui card pe care trebuie să ai si niște bănuți, evident.

Cu tot respectul pentru bibliotecile românești și pentru cei care lucrează în ele în condiții imposibile de cele mai mule ori dar cred că, ideea asta ca cititorul să aibă acces nestingherit la cărțile care-l interesează e de neconceput pentru cei mai mulți dintre ei .  Există însă și situatii  în care cărțile sunt aduse din depozite și atunci trebuie să aștepți dar dincolo de asta nimeni nu țipă la nimeni, bibliotecarii nu strigă prin sală numele celui fericit că i-au venit cărțile  pentru că fiecare merge să-și revendice comoara sau comorile. Cititorii nici ei nu trântesc nervoși cărțile pe care vor să le restituie. Și încă ceva important. In două săptămâni  nu am auzit încă în biblotecă nici un telefon mobil, nici al angajaților dar nici al cititorilor. O  fi la ei oare telefoanele cu mai multe butoane cu opțiunea  silence care se activeaza brusc când intră într-un spațiu public? Din când în când văd însă pe câte unul  ieșind  repede afară și odată ajuns într-un spațiu complet izolat începe să vorbească la telefon. In rest totul decurge în aceeași notă firească a bunului simț specific Germaniei. Citeşte mai departe »

Sâmbată și duminică au fost două zile ceva mai relaxante. Am făcut shopping cum îi place bunului meu prieten Mihai să spună când cutreierăm prin magazinele din Mainz.  Nu o să vorbesc acum despre prețuri și diferite mărfuri. Ele sunt pentru toate gusturile și buzunarele. Chiar dacă am mai spus și în postarea anterioară simt nevoia să repet un lucru- există o bunădispoziție generală de-a dreptul molipsitoare chiar dacă după câte un colț mai poți vedea câte un cerșetor. El  știe sigur că singura lui șansă de a obține ceva  este să nu agreseze pe nimeni cu prezența lui.

Centrul istoric e o întoarcere discretă în timp prin Domul impresionant din piață înconjurat de mici tarabe ale negustorilor care vând fructe, brânzeturi și vinuri diverse. Toți cei prezenți participă parcă la o sărbătoare restrânsă în care bucuria revederii cu celălalt e atât de mare încât neapărat trebuie marcată printr-un pahar de vin bun băut acolo în piață în văzul tuturor. Sâmbătă am mai spulberat un mit acela care spunea că nemții fac numai o bere extraordinară. Nu e adevărat. Vinul e la fel de bun( cam scump e adevărat) ca și berea iar el, are parcă rolul de a lega spirite și oameni care simt că fac parte din aceeași comunitate a unor oameni absolut liberi. Intr-o asemenea atmosferă ne-am simțit parcă și mai mult ca făcând parte dintr-o mare comunitate. Sentimentul acesta e dat și de faptul că fără a fi totuși foarte mulți străini în Mainz , există o diversitate etnică interesantă cu un număr considerabil de asiatici și negri. Multicultural fiind, cum ar spune un alt prieten al meu  mă simt absolut în largul meu.  Plimbarea de sâmbătă și alte treburi administrative m-au împiedicat să fac alergarea zilnică dar asta nu ne-a facut pe mine și pe Mihai să nu numărăm numeroasele curse făcute de pensionari veseli cu burtă din Mainz pe terenul de sport din fața căminului nostru. Și pentru că am vorbit despre asiatici trebuie să vă mai spun că singurii noștri vecini de palier sunt niște tineri drăguți din China( cam gălăgioși e adevărat uneori) pe care-i întâlnim în fiecare dimineață la micul dejun. Dacă, cu ei mai poți schimba două vorbe în engleză cu femeile care fac curățenie comunicarea e incredibilă. Croate fiind ele vorbesc germana, iar noi în engleză. Zicala “fiecare pasăre pe limba ei piere” e absolut acoperitoare. Citeşte mai departe »

Ca un făcut iar nu am reușit să mai scriu aici de ceva timp. Tot lipsa de timp a fost și de această dată principala cauză. Nici măcar despre vizita și prelegereea de la Ateneul Tătărași a  prietenului meu Adrian Cioroianu nu am  reușit să mai scriu ceva. În vara aceasta a trebuit să pregătesc( pregătim) nu doar noua stagiune de teatru  plus alte acțiuni  și spectacole( Ateneul nefăcând doar teatru) ci și câteva articole care sper să apară în această toamnă, un volum dedicat monarhiei românești, tot pentru lunile care mai sunt din acest an( deh mai facem și lucruri pentru profesia de bază), participarea la un simpozion internațional desfășurat la București în perioada 25-27 septembrie ca urmare a obligațiilor asumate în urma câștigării unei burse postdoctorale, și tot ca urmare a acestei poziții plecarea în Germania.  Invitația profesorului Hans Christian Manner, căci datorită  dânsului suntem aici eu și prietenul meu Mihai Chiper,  e o provocare în sine pentru că ocazia de a intra în biblioteci precum sunt cele din Mainz nu apare în fiecare zi. După provocarea plecării în Azerbaidjan în 2003 ca observator OSCE la alegerile prezidențiale din acel an, ( unii prieteni îmi spun și acum că am fost complet nebun atunci), provocarea de acum e evident de o altă factură. Fără a fi un oraș foarte mare Mainz-ul e un oraș provincial universitar tipic german în care există o îmbinare perfectă între trecut și prezent. Clădirile vechi sunt integrate într-o manieră aparte  în ansambluri comerciale noi și nu numai. Pentru cineva care vine dintr-o țară tot mai agitată, senzația de liniște care domină orașul poate să pară nefirească. Bunul simț și atenția de a nu-l deranja pe celălalt fac parte din normalitatea cotidiană. Spre marea mea bucurie, lângă căminul unde stăm( un campus universitar la fel de liniștit ca întregul oraș) se află un cochet teren de sport( de fapt un teren de dimensiunea unuia de fotbal) înconjurat de o pistă bine întreținută pe care aleargă de dimineața până seara tineri și oameni în vârstă, fiecare după posibilitățile sale. Spun marea mea bucurie pentru că de foarte mult timp nu am mai făcut sport ori după câteva zile de acomodare am trecut și eu la alergat. Să nu mă întrebați însă nimic despre performanțele mele. Citeşte mai departe »