Pe când era profesor la Cluj am zis despre el ca e un tip ambiţios deşi cam populist după gusturile mele. După ce a devenit om politic am crezut ca e un politician iscusit şi dornic de afirmare. Devenit şef de partid în 2005 a început deja să creadă că este mai important decât era în mod real. Faptul că timp de patru ani nu a ieşit din cuvântul lui Traian Băsescu nu m-a mirat prea mult într-o ţară în care cuvântul şefului contează mai mult decât opiniile individuale în foarte multe cazuri. Când după doar şase ani de activitate într-o formaţiune politică, devii din simplu membru  preşedinte, îţi trebuie foarte multă tărie de caracter pentru a nu te transforma în preşul personajului căruia îi datorezi o asemenea ascensiune. Răsplata pentru slugărnicia lui faţă de şeful statului a venit în toamna lui 2008 când a fost numit prim ministru. Performanţe guvernamentale nu am aşteptat nici o clipă din partea lui. Am sperat doar să fie corect şi să nu se lase cuprins de beţia puterii.

(Foto РG̢ndul)

                      Populismul deşanţat molipsit de la Traian Băsescu, când spun asta mă gândesc în primul rând la repetatele declaraţii împotriva diferitelor categorii sociale din România, este însoţit în ultimul timp de o serie de declaraţii şi gesturi pe care nu le înţeleg. Că vrei să te vadă lumea la televizor cosind, sau dând la rindea pot să înţeleg (aştept să-l văd mulgând o vacă sau cautând ouă prin cuibarele găinilor).

                      Faptul că preferă să vorbească cu Dan Diaconescu despre cum s-a pregătit el, un an întreg,  pentru a da admitere a doua oară la Facultatea de Drept din Cluj la  o  materie care nu mai figura ca disciplină de examen (nu e o glumă  asta), în loc să amintească măsurile anticriză, e un prim semn în privinţa maturităţii omului care mai exercită încă funcţia de prim ministru al României.  De aici şi până la a lua microfonul unei televiziuni împotriva voinţei ziaristului din faţa ta pentru a spune tu ceea ce vrei şi a învăţa presa cum să-şi facă meseria, e o cale lungă care nu poate fi străbătută decât dacă ai suferit grave tulburări generate fie de nişte emoţii deosebite sau de lovirea cu un obiect ceva mai dur. Cum despre emoţii puternice nu am aflat, nu ne putem gândi decât la păţania avută de domnul Emil Boc în ziua de Paşte cu tatăl său care spre deliciul presei prezente la faţa locului şi-a bătut fiul cu un ou în cap.  Ca orice părinte iubitor, eu cred că tatăl domnului Boc l-a bătut pe acesta cu un ou în cap pentru a-şi reveni din prostiile numeroase şi zilnice pe care le comite. Realitatea arată că efectul a fost invers.