Statisticile arată că în ultimele luni mai multe mii de firme şi-au încetat activitatea dar, pentru “el ” nu e nimic grav în asta. P.I.B.-ul. a scăzut cu 6, 5 % până acum dar, pentru “el” asta nu e decât o consecinţă inevitabilă a crizei mondiale. Profesorii au ajuns, după ce li  s-a promis în campania electorală majorarea salariilor cu 50%, să se bucure că nu vor fi daţi afară prea mulţi dintre ei dar, din punctul lui de vedere aşa ceva nu este o situaţie de neimaginat într-o ţară ce se pretinde europeană. Pensionarii aşteaptă mărirea pensiilor însă, pentru “el” toţi cei care l-au crezut mai pot aştepta. Deşi preşedintele spune după întâlnirea cu parlamentarii P.D.-L., de luni, că învăţământul trebuie reformat, că mai multe legi au întârziat să apară într-un mod nepermis de mult, “el” ne arată în acelaşi timp ce frumos ştie să zâmbească în faţa camerelor. În timp ce marele cârmaci spune că nu s-a demarat nici o reformă până acum  tot “el”, caută cu privirea o altă cameră de filmat care să-i prindă privirea aprobatoare pentru tot ce spune omul care l-a inventat. Fericirea celui ce stă în fruntea mesei de la guvern doar pentru a şti miniştrii de azi ai României că au un şef, pe mine mă nelinişteşte pentru că este o probă a faptului că domnul care poartă titulatura de prim-ministru ori are un grad mare de inconştienţă şi nu realizează ce se întâmplă în România ori bunul simţ prin care se remarcase în perioada 2000-2004 a fost uitat la Cluj.

               24 Mai 1875 a fost ziua în care un grup de lideri politici de nuanţă liberală au realizat că în lupta lor cu reprezentanţii conservatorismului românesc ar fi mai puternici dacă şi-ar uni forţele şi pentru asta au acceptat să semneze un angajament prin care promiteau că vor lupta împreună pentru “triumful principiilor liberale”. Peste mai puţin de două săptămâni, la 4 iunie, ” Alegătorul liber” publica programul de constituire a “Coaliţiei de la Mazar -Paşa”, care avea sediul în casa generalului englez Lakeman. Preluând guvernarea un an mai târziu, liberalii aveau să se afle la conducerea statului român timp de 12 ani, perioadă în care România a devenit Independentă, Regat, membră a Triplei Alianţe şi tot în acest interval apărea o legislaţie care contribuia la modernizarea diferitelor domenii de activitate şi ale căror efecte aveau să se resimtă în anii ce au urmat. Fără a face acum o incursiune în istoria României, din care o bună parte se identifică cu istoria P.N.L., nu pot să nu amintesc măcar, faptul că evenimente precum Unirea Principatelor din 1859 sau aducerea lui Carol I pe tronul României la 1866 au purtat şi ele amprenta liberalilor.  Unirea din 1918, reforma agrară şi votul universal din 1917 sunt alte momente datorită cărora trebuie să fim mândri că suntem liberali. Din păcate, lupta politică, campaniile electorale ne fac şi pe noi liberalii să vorbim destul de puţin despre istoria noastră. Mai grav mi se pare că de multe ori noi liberalii picăm într-o “capcană” a adversarilor noştri care preferă în preajma unor zile ca 24 ianuarie, 9 mai, 1 decembrie să vorbească despre meritul clasei politice româneşti în general, la realizarea unor evenimente precum cele amintite, când ele de fapt sunt expresia unui efort politic întreprins mai ales de liberali. Pe toţi cei care încearcă astfel de “manevre ” îi înţeleg pentru că ei nu au despre ce să vorbească şi asta pentru că strămoşii lor au fost Marx, Engels, Lenin, iar modelele lor politice sunt Iliescu sau Băsescu. În cazul nostru al liberalilor, înaintaşii noştri politici sunt părinţii fondatori ai naţiunii române şi acesta este un motiv pentru care putem şi trebuie să vorbim despre trecutul nostru cu voce răspicată. Un alt motiv pentru care liberalii trebuie să fie mândri de trecutul lor este faptul că în ciuda tuturor presiunilor exercitate de diferitele regimuri asupra sa de-a lungul timpului, P.N.L. a reuşit să supravieţuiască. Lucrul acesta a fost posibil şi datorită unor exemple personale oferite de oameni ca Dinu Brătianu, Gh. I. Brătianu. Dinu Zamfirescu, Radu Câmpeanu, Sorin Botez şi nu în ultimul rând unor ieşeni precum Grigore Buţureanu sau Mihai Bantaş. Toţi aceştia au intrat în P.N.L. nu pentru o funcţie politică sau adminstrativă ci pentru ceea ce a însemnat spiritul liberal şi nici nu au conceput vreo clipă că vor putea tranzacţiona principiile şi convingerile lor liberale chiar dacă asta  le-a afectat cariera profesioanală, liniştea familiei, iar unii dintre ei au plătit chiar cu viaţa apartenenţa la P.N.L.  Aceasta este de fapt lecţia pe care toţi aceştia şi alţii ca ei ne-o transmit nouă liberalilor de astăzi.

                Într-o perioadă în care informaţiile despre singurul sport mediatizat şi promovat corespunzător în România- fotbalul- ni-l prezintă pe acesta din perspectiva D.N.A., doar în postura de mediu infracţional deosebit, iată că un mare sportiv precum Mircea Lucescu scrie o pagină de istorie în cartea fotbalului european. Victoria lui Şahtior Donetk din finala Cupei U.E.F.A. ne duce în mod automat cu gândul la succesul obţinut de Steaua Bucureşti în 1986 sau cea a echipei omonime din Belgrad câţiva ani mai târziu, dovedind astfel că talentul nu e distribuit doar într-o parte a continentului european.

               Mircea Lucescu reprezintă într-un fel, aproape un exemplu pentru modul în care societatea românească ştie de multe ori să se raporteze la propriile talente. Cei care  regretă  astăzi faptul că Lucescu nu mai antrenează în România trebuie să-şi aducă aminte cum, după formarea unei echipe precum Corvinul Hunedoara şi a unei echipe naţionale competitive care reuşea nu doar să învingă Italia şi Suedia dar şi o calificare spectaculoasă la Euro 84, avea să fie îndepărtat de la conducerea echipei naţionale într-o manieră pe care am îndrăzni să o numim specific românească. Au urmat ceva mai târziu, alte gesturi nedelicate din partea responsabililor fotbalului românesc faţă de Mircea Lucescu în condiţiile în care performanţele lui de antrenor la echipe precum  Dinamo Bucureşti sau Rapid arătau că era de departe cel mai bun antrenor din România.

                Privind retrospectiv, apare întrebarea firească cum a reuşit Lucescu senior să facă perfomanţă într-un domeniu faţă de care patronii au un fel aparte de a se raporta iar pentru suporteri noţiunea de răbdare e cunoscută foarte puţin. Încrederea acordată jucătorilor, apropierea de aceştia fără a depăşi limita necesară antrenor-elev, echilibru din viaţa privată transferat asupra echipelor antrenate şi nu în ultimul rând impunerea unei „distanţe” corespunzătoare  a patronului clubului faţă de vestiar şi arena de joc sunt credem câteva din elementele care au contribuit la performanţele notabile obţinute cu echipe precum Galatasaray, Fenerbache, Şahtior şi chiar Brescia.

                Intrarea, în criză, de ceva vreme a fotbalului românesc a făcut ca numele lui Mircea Lucescu să fie tot mai des invocat dar descoperirea completă a celui mai mare antrenor român mi se pare că o facem abia după succesul său din Cupa U.E.F.A. Într-o manieră devenită deja şi ea tradiţională, Mircea Lucescu a devenit deodată şi pentru factorii decidenţi ai fotbalului românesc un mare antrenor. Serios, atent la declaraţii, Lucescu a preferat să nu dea prea multe explicaţii asupra motivelor pentru care a declinat oferta făcută recent de către F.R.F. chiar dacă “miticii” din fruntea fotbalului românesc au vorbit imediat despre imposibilitatea de a-i oferi un salariu apropiat de cel de la Şahtior, sugerând astfel că banii au fost motivul principal pentru refuzul  primit.

                Mândru de performanţa obţinută, aşa cum îi stă bine unui mare sportiv, Mircea Lucescu a ştiut în zilele următoare marii victorii de la Istambul, să treacă peste aprecierile din „Il Giornale” cu seninătatea unui campion neuitând însă, să amintească tuturor spectatorilor şi telespectatorilor că este român. În felul acesta, „ IL Luce” ne-a mai dat o lecţie nu doar celor pasionaţi de sport ci întregii societăţi româneşti  dar şi un motiv serios pentru a ne gândi dacă turcii au avut sau nu dreptate când l-au numit „ Ultimul Împărat”. 

                   Iată că în plină campanie electorală pentru alegerile europarlamentare Iaşul are ca oaspete de seamă pe cel despre care noi liberalii credem că are toate şansele să devină viitorul preşedinte al României- Crin Antonescu. Nu va fi o luptă uşoară. Desfăşurările de forţe din presă dar şi din scena politică românească din ultimul timp sunt dovezi clare că lupta pentru funcţia de preşedinte al României din această toamnă va fi poate cea mai interesantă din câte am avut până acum. Şansele lui Crin Antonescu depind de capacitatea de mobilizare a membrilor P.N.L., de mişcările politice pe care liberalii le vor face pe plan naţional şi nu doar acolo, până atunci, şi nu în ultimul rând de capacitatea lui de a convinge electoratul că el este cea mai bună variantă pentru funcţia prezidenţială. Cred în acelaşi timp că şansa lui Crin Antonescu de a reuşi este şansa României de a deveni o ţară normală.

Va astept deci astăzi la ora 15 in aula B.C.U.”Mihai Eminescu” si de la ora 17 in sala Providenta, Soseaua Nicolina nr 115, pentru intilnirea cu presedintele P.N.L., Crin Antonescu.

                   Spre deosebire de băieţii  veseli care l-au privit  pe Iliescu ani de zile ca pe un soare, pentru mine 20 Mai este o zi trista pentru că a consfinţit prin votul unei mari majorităţi a românilor instalarea la conducerea României a unui comunist reeşapat precum Ion Iliescu.  Victoria F.S.N. a venit după un şir întreg de abuzuri comise de către partidul stat împotriva partidelor istorice şi a liderilor acestora. Obişnuiţi ca atunci când vorbim despre violenţele din România de după 1990 să avem în vedere doar mineriadele din iunie, uităm se pare acţiunile din iarna şi primăvara lui 1990 când sediile partidelor istorice erau distruse, membrii lor maltrataţi cu prilejul diferitelor acţiuni, iar muncitori precum cei de la I.M.G.B. plimbau pe străzile din Bucureşti un sicriu pe care era scris numele lui Corneliu Coposu. Pentru un tânăr de astăzi faptul că, graţie directivelor tovarăşului Iliescu opoziţia nu avea acces la mass-media decât într-o formă restrânsă poate să pară mai mult o glumă. Violenţele din campania electorală, ameninţările cu moartea venite din partea unor sclerozaţi au fost un semnal clar în privinţa deciziei F.S.N. de a nu pierde puterea. În faţa liniştei manifestată de Ion Iliescu astăzi pe diferite posturi şi a informaţiilor trunchiate vehiculate de acesta cu privire la ce a fost în România în perioada ce a premers alegerile din mai 1990, tind să cred fie că fostul preşedinte a suferit un proces de ştergere a memoriei, fie pur şi simplu minte pentru că momentul mai 1990 coincide cu, consolidarea poziţiei lui pe scena politică a României.

                Afirmaţia făcută de Ion Iliescu în urmă cu mai mulţi ani cu privire la faptul că momentul retragerii sale din viaţa politică va mai întârzia, nu a fost luată în consideraţie de prea multă lume. Dacă am fi întrebaţi care ar fi principala caracteristică a lui Ion Iliescu am spune fără ezitare- simularea. Mai întâi, a fost acţiunea reuşită din anii 80 când a creat multor reprezentanţi ai intelectualităţii româneşti impresia că el este alternativa aşteptată la Nicolae Ceauşescu. Abia după revoluţie, avea să fie evident faptul că viziunea politică şi economică a lui Ion Iliescu era mai apropiată de cea a liderilor comunişti reformatori din Europa de Est a anilor 80 decât aceea a unui Vaclav Havel sau Lech Walessa. Legitimându-se politic prin momentul decembrie 1989, Ion Iliescu nu a fost niciodată cu adevărat interesat de dezlegarea enigmelor revoluţiei, în primul rând pentru că imaginea de salvator al naţiunii pe care s-a clădit întreaga sa carieră politică, ar fi putut fi serios afectată. Cealaltă componentă a imaginii sale, aceea de „unificator”, de „liant” al societăţii româneşti a fost şi ea una departe de realitate dacă ne gândim la evenimente precum cele din Piaţa Universităţii sau cele la care lideri ai opoziţiei democratice din anii 90 erau etichetaţi în diferite feluri de către Iliescu. Modul de raportare la adversarii politici şi transformarea disputelor politice în conflicte personale a fost o altă componentă a comportamentului public al fostului preşedinte.

          Chiar dacă în cei 10 ani de mandat nu şi-a asumat nici un proiect important de reformă, Ion Iliescu a devenit în schimb piesa cea mai importantă din patrimoniul P.S.D. De pe această poziţie el şi-a permis în ultimii ani să critice decizii importante ale conducerii partidului, să facă observaţii pe marginea lor sau chiar să nu le respecte. În ciuda aparentei sale izolări, Iliescu a reuşit să inducă la nivel de discurs şi de abordare a diferitelor probleme, de către P.S.D., viziunea sa mai mult marxistă decât una social-democrat europeană. .Cum altfel pot fi interpretate declaraţiile din ultima perioadă a liderilor P.S.D. despre „criza capitalismului” şi plânsul pe umerii celor mai săraci dintre români? În aceste condiţii, Ion Iliescu nu mai are motive oficiale să nu ia parte la marea competiţie electorală din toamnă. Sprijinul pe care pare decis să-l dea lui Mircea Geoană nu e de neglijat dată fiind simpatia de care se mai bucură încă Ion Iliescu în rândul electoratului român. În faţa acestei mişcări oarecum surprinzătoare ne întrebăm însă dacă fostul preşedinte al României a trecut cu adevărat peste supărarea provocată de cea mai grea lovitură politică din viaţa sa şi anume înfrângerea suferită în faţa lui Mircea Geoană pentru şefia P.S.D. în 2005. Privit cu mai multă atenţie, discursul lui Ion Iliescu de la recenta lansare, împănat cu o retorică şi o gesticulaţie aparte, nu e unul angajant şi nici un cec în alb pentru actualul preşedinte al P.S.D. Prezent la momentul lansării lui Geoană, Iliescu încearcă să-şi convingă adversarii interni că a devenit şi el un soldat credincios al partidului nespunând însă despre candidatul P.S.D. la alegerile prezidenţiale decât faptul că are potenţial, lucru care putea fi afirmat şi de către adversarii politici ai acestuia. „Marea” mişcare politică a lui Iliescu este că de acum încolo Mircea Geoană este principalul responsabil pentru rezultatul său în alegeri nemaiputând arăta cu degetul spre adversarii interni. Toate acestea, contribuie la transformarea lansării în cursa pentru Cotroceni a lui Mircea Geoană în momentul declanşării luptei pentru conducerea P.S.D. la care eternul Ion Iliescu va avea cu siguranţă un rol important de jucat.  

                   Obişnuiţi cu luptele politice interne dar mai ales cu răzbunările de după câştigarea unui congres de către o grupare politică sau alta, destulă lume credea posibilă, apariţia după congresul din martie al liberalilor, a unei noi aripi. Dovedind că au învăţat lecţia trecutului, liderii liberali  demonstrează prin ce fac în prezent că, sunt dispuşi să treacă peste replicile mai tăioase din timpul alegerilor interne şi să tragă împreună la maşinăria liberală. Declaraţiile din ultimele zile ale lui Crin Antonescu şi Călin Popescu Tăriceanu dovedesc din plin asta. Ca liberal, m-am bucurat să aud declaraţiile de susţinere totală din partea fostului prim ministru pentru actualul preşedinte al P.N.L. Fotografiile de mai jos, preluate de pe hotnews.ro,  realizate ieri cu ocazia lansării candidaţilor la Parlamentul European, sunt un motiv de bucurie pentru liberali, sugerând că schimbul de ştafetă continuă în familia liberală, adversarii politici având astfel motive să privească cu “atenţie” spre P.N.L.