În ciuda faptului că ne face plăcere să credem că suntem mereu unici, România nu face excepţie în privinţa legăturii care există între fotbal şi politică. Două exemple pe care le putem aminti în acest sens sunt cele ale lui Bernard Tapie şi Silvio Berlusconi. Primul a eşuat în ambele domenii ca urmare a unui aranjament fotbalistic dovedit şi tratat corespunzător de către autorităţile franceze. Al doilea, a dovedit că ştie combinaţia perfectă nu doar între fotbal şi afaceri dar şi între fotbal şi politică, primul domeniu contribuind serios alături de bani fireşte, la ascensiunea sa politică.

                În România, combinaţia dintre fotbal şi politică are o tradiţie ale cărei începuturi se regăsesc în perioada regimului comunist. Chiar dacă puţină lume recunoaşte, istoria celor mai importante cluburi de fotbal româneşti este strâns legată de atenţia manifestată de reprezentanţii de la diferite niveluri ale regimului comunist faţă de fotbal. Transformarea fotbalului în fenomen social în România îşi are rădăcinile înainte de 1989 şi nu după revoluţie. Energiile şi frustrările acumulate în viaţa de fiecare zi se puteau canaliza graţie atenţiei amintite către sport, în general, fotbal în special, şi mai putin spre contestarea unui regim opresiv precum era cel comunist.

                 După revoluţie, câţiva afacerişti au înţeles contribuţia pe care o poate avea fotbalul la creşterea simpatiei în ochii populaţiei iar de aici până la decizia de a realiza importante investiţii financiare nu a fost decât un pas. Unii, ceva mai dibaci, nu s-au obosit să vadă fotbalul ca o investiţie ce trebuia pornită de la zero ci au profitat de slăbiciunea existentă la diferite stimulente ale unor factori politici decizionali, pentru a prelua din mers baze sportive, terenuri şi echipe gata formate. Când a apărut succesul, destui lideri politici au avut grijă să tragă maximul de simpatie populară posibilă şi pentru ei. Trecerea unor oameni de afaceri cu „mână” bună şi la fotbal în politică, nu a fost decât expresia uneori a calculelor făcute de aceiaşi oameni politici, precum în cazul lui George Becali, iar alteori a reflectat dorinţa lor de a controla singuri încă un domeniu de activitate.

                    Amestecul dintre fotbal şi politică putem spune după câţiva ani buni de la realizarea lui, s-a făcut în mod evident doar în folosul iniţiatorilor săi şi mai puţin a spectatorilor sau chiar a sportivilor. Dorinţa de căpătuială rapidă, lipsa unei politici de dezvoltare a resurselor umane, incapacitatea de a face comparaţii cu fenomenele similare din afara ţării şi nepriceperea  în stabilirea şi punerea în practică a unor proiecte pe termen lung sunt elemente caracteristice celor două domenii. Rezultatele se văd cu ochiul liber dacă privim la „performanţele” obţinute în ultimul timp. Ceea ce este oarecum curios este că tocmai amestecul acesta între fotbal şi politică care a apărut evident în scandalul George Becali a îndreptat atenţia comentatorilor sportivi de la eşecul echipei naţionale de fotbal din săptamâna trecută şi a anulat orice analiză politică în privinţa semnificaţiei si a urmărilor retragerii candidaturii lui Adrian Năstase din cursa pentru Cotroceni, asupra vieţii noastre politice.

                 Următoarele rânduri fac parte din intervenţia pe care o voi avea atăzi la Radio Iaşi la rubrica Tribuna Partidelor Politice de la ora 14, 05 în numele B.P.M. al P.N.L. Iaşi. Voi încerca în curând să găsesc o altă formă de prezentare pe blog a acestor declaraţii.

    După trei luni de la instalarea guvernului Traian Băsescu-Mircea Geoană observăm că  majoritatea parlamentară masivă, de peste 70%, constituită în decembrie 2008 sub pretextul public al formării unui guvern puternic care să ia măsuri clare, hotărâte împotriva crizei este incapabilă să conducă România. Preşedintele Traian Băsescu, adevăratul prim-ministru, a patronat constituirea acestei Coaliţii, a intervenit în alcătuirea guvernului şi şi-a asumat în mod public, explicit responsabilitatea pentru politicile actualului guvern dar în primul rând pentru cea economică. Astăzi, vedem că executivul nu are soluţii care să ajute societatea românească să parcurgă cu succes criza economică. Singura măsură importantă pe care preşedintele şi guvernul său au luat-o a fost decizia contractării unui împrumut de la F.M.I. ori acesta nu poate fi un răspuns eficient la criză. Asistăm de fapt la o încercare de salvare temporară a actualei puteri şi nu a economiei româneşti. Aprecierea noastră se datorează măsurilor luate până acum şi celor anunţate că vor fi puse în practică în perioada următoare. Două dintre ele pot fi considerate elocvente pentru filozofia economică a guvernului Boc şi anume impozitul forfetar anunţat recent şi impozitarea cu 90 % a salariilor care depăşesc salariul preşedintelui României. In privinţa impozitului forfetar un lucru este clar. Acesta este departe de a oferi soluţii pentru I.M.M.-uri şi reprezintă o frână în dezvoltarea lor în condiţiile actualei crize economice. Din acest motiv, Partidul Naţional Liberal a început să analizeze propunerile din ordonanţa de rectificare a bugetului de stat referitoare la modalitatea de calcul a impozitului forfetar pentru întreprinderile mici, şi anume introducerea unui impozit forfetar de 650 milioane lei vechi, impozit anual. In faţa unor asemenea intenţii guvernamentale noi liberalii vom desfăşura în perioada următoare o campanie publică, împotriva modalităţii de calcul, a introducerii acestui tip de impozit forfetar plecând de la ideea potrivit căreia într-o perioadă de criză nici o măsură de creştere a fiscalităţii nu are efect favorabil asupra economiei. Modalitatea de calcul a impozitului forfetar va pune în pericol locurile de muncă a minim 500.000 români deoarece microfirmele la care lucrează vor fi obligate să-şi închidă activitatea din cauza imposibilităţii de a plăti acest impozit forfetar.Sperăm ca împreună cu toate organizaţiile patronale ale micilor întreprinzători care sunt afectaţi de această măsură să putem determina respingerea unei aberaţii economice precum cea amintită..

O a doua măsură pe care guvernul Boc intenţionează să o adopte în perioada următoare pe care noi o considerăm aberantă şi neproductivă este aceea a impozitării cu 90% a salariilor care depăşesc salariul preşedintelui României, sub pretextul constituirii unui Fond de Solidaritate. Sumele care vor fi încasate de către stat prin acest impozit vor fi departe de a putea ajuta milioane de oameni, aşa cum ni se tot spune.. Măsura e absurdă şi ne-am fi aşteptat să o vedem susţinută de un partid de stânga precum este P.S.D. şi nu să fie promovata de un partid care pretinde a fi de dreapta precum este P.D.L. Spre deosebire de proaspătul reînfiinţat Front al Salvării Naţionale prin alianţa dintre P.S.D.şi P.D.L., noi liberalii vrem ca în România cât mai mulţi români să câştige mai mult decât preşedintele. Noua intenţie a guvernului Boc este de fapt primul pas spre renunţarea la principiul fundamental de impozitare pe care l-am introdus cât am fost la guvernare şi anume cota unică de impozitare a veniturilor. Chiar dacă actualii guvernanţi nu vor să recunoască, introducerea unui  nou impozit, numit contribuţie de solidaritate, este practic atacarea impozitului unic pe venit.

              Pe fondul unei crize care îşi face tot mai mult simţită prezenţa şi în România asistăm în ultimul timp la noi episoade din spectacolul numit telejustiţia românească care poate avea drept rezultat un lucru pe care noi îl conisiderăm foarte periculos şi anume pierderea totală a încredereii cetăţenilor români în instituţiile statului român.

                   Nu sunt adeptul scenariilor sau a comploturilor pentru a explica diferite fenomene care au loc în jurul nostru. Constat însă că, de câteva zile, nu mai vorbim nici despre casa Ioanei Băsescu care a costat aproape un milion de euro, nici despre nesimţitul care profită de faptul că este fratele preşedintelui României  pentru a ameninţa  ziariştii care-l supără cu anchetele lor şi nici despre impotenţa guvernului Boc în faţa crizei economice. Dacă a fost vorba de un plan pentru a ne abate atenţia într-o altă direcţie trebuie să spunem că el a fost bine gândit. Dacă a fost vorba despre o întâmplare, atunci familia Băsescu trebuie să mulţumească tuturor sfinţilor pentru un aşa “noroc”.

Pentru a fi foarte clar spun mai întâi că ce s-a întâmplat în cazul George Becali este încă o dovadă a modului în care funcţionează la noi statul de drept. Luarea magnatului din Pipera de acasă la ora şapte dimineaţa, judecarea lui la ore inimaginabile, reţinerea pentru considerente de natură morală şi nu strict juridică( mă refer aici la motivele invocate de către instanţă pentru reţinerea lui) face parte din acelaşi spectacol sinistru numit telejustiţa românească şi nu poate provoca nici unui om cu mintea sănătoasă un motiv de bucurie. Avem toate motivele după un asemenea caz să fim îngrijoraţi.

Dacă modul în care s-a desfăşurat până acum actul juridic reprezintă o probă a imaturităţii statului de drept românesc, este corect să spunem că şi ce s-a întâmplat până atunci cu George Becali demonstrează acelaşi lucru. Nu mă refer aici doar la faptul că acesta şi-a făcut singur dreptate în cazul unui furt ci la întreaga ascensiune a personajului Becali. Celor care au uitat, le amintesc de nerezolvarea afaceriii terenurilor luate de la M.Ap.N., unde implicat se pare este şi Victor Babiuc, modul nu foarte transparent în care a fost preluat clubul Steaua şi nu în ultimul rând de toate injuriile şi ameninţările pe care familia Becali le-a adus, după 1990, mai multor persoane publice din România. Acesta este motivul principal pentru care nu mă pot alătura corului de bocitoare format după arestarea patronului clubului Steaua. Ţinând cont de modul în care s-au desfăşurat lucrurile zilele acestea, la mai multe televiziuni, cred că nu mai avem mult timp până când vom vedea lanţuri umane în jurul penitenciarului în care este arestat “trimisul lui Dumnezeu pe pământ” care vor striga în cor  în semn de solidaritate “Becali suntem noi !”.  Am atinge astfel o nouă culme a ridicolului.

                    După ce a fost fugărit de la  preşedinţia Camerei Deputaţilor în martie 2006, Adrian Năstase nu a creat de prea multe ori sentimentul că este un învins al luptelor politice. Gândindu-ne la faptul că a înregistrat în mai puţin de doi ani două grele înfrângeri, adăugăm aici şi bătălia pierdută cu Traian Băsescu în 2004 şi privind la răbdarea de care a dat dovadă în perioada ulterioară debarcării din funcţia amintită, putem spune că este unul din oamenii politici cu un stomac demn de invidiat. Câştigarea funcţiei de preşedinte al Consiliului Naţional al P.S.D. în 2007 a fost pentru mine semnalul declanşării luptei pentru recâştigarea redutei. Declaraţiile făcute după această victorie lăsau să se înţeleagă că fostul prim ministru nu uită şi nu iartă nici măcar pe colegii săi care jau jucat un anumit rol în mazilirea lui.  Treptat, Năstase a devenit şi pe fondul mai multor greşeli politice săvârşite de echipa lui Geoană, un lider politic tot mai interesant. Venirea la guvernare împreună cu P.D.L., a P.S.D. a dus la o anumită izolare a lui Năstase în P.S.D. fără ca aceasta să însemne o reducere a elanului său pentru nominalizarea la marea bătălie din toamnă. În mod cu totul surprinzător Adrian Năstase a anunţat aseară că se retrage din cursa amintită. Numai cine nu l-a urmărit deloc pe fostul preşedinte al P.S.D. poate să creadă că acesta s-a retras fără o motivaţie serioasă. Întrebarea care apare în privinţa motivelor ce au stat la baza retragerii are câteva variante de răspuns : cineva i-a şoptit  că dosarele de la D.N.A. vor fi reactivate dacă nu se cuminţeşte la timp, a realizat că nu va avea sprijinul P.S.D. pentru bătălia cu Traian Băsescu( pe care şi-o doreşte foarte mult) dar şi o retragere strategică pentru o anumită perioadă de timp care să-i permită o revenire în forţă, eventual în postura de salvator al partidului. Sunt convins că nu va dura prea mult timp până vom afla răspunsul corect.

  P.S. Documentul pregătitor al vizitei ministrului austriac de externe la Bucureşti, prezentat în această seară de mai multe televiziuni, în care se menţionează presiunile exercitate pentru reforma justiţiei şi implicarea preşedintelui în domeniu  pentru a avea “capul lui Năstase” aproape că ne luminează în privinţa motivelor ce l-au determinat pe fostul prim ministru să se retragă.