Obişnuiţi, parcă, să avem în România periodic mişcări politice spectaculoase, intenţia lui Radu Duda de a candida la alegerile prezidenţiale din această toamnă nu a surprins prea multă lume. Anunţul deciziei de a se înscrie în cursa pentru Cotroceni a venit într-o perioadă în care agenda publică era ocupată cu subiecte precum Gigi Becali, corupţia din fotbalul românesc şi situaţia din Basarabia. Toate aceste evenimente ne îndreptăţesc să spunem că momentul intrării în arena politică nu a fost tocmai unul bine ales.

               Chiar dacă la momentul intrării în Casa Regală a României, Radu Duda nu mai era chiar la prima tinereţe, adevărata recunoaştere publică a obţinut-o din momentul perfectării căsătoriei cu Principesa Margareta, fiica cea mare a Regelui Mihai. Privit cu atenţie, traseul parcurs de Radu Duda din 1996 până astăzi, ne îndreptăţeşte să afirmăm că avem de-a face cu un om care s-a pregătit temeinic pentru pasul făcut acum. Dovezi în acest sens sunt nu doar şcolile şi cursurile urmate în toţi aceşti ani ci şi mişcările imagologice, cum ar spune unii, pe care le-a întreprins. Dacă primele au contribuit la conturarea profilului unui om pregătit pentru postura de înalt demnitar al statului român, preluarea din 2002 a funcţiei de reprezentant special al guvernului României pe probleme de integrare, cooperare şi dezvoltare durabilă şi mişcările politice desfăşurate în interiorul ţării sugerau destul de clar faptul că aspiraţiile sale politice erau ceva mai mari.

               Modul în care a reacţionat societatea românească faţă de această inedită candidatură ne sugerează deja cam care va fi arsenalul folosit de diferiţii competitori politici şi de susţinătorii lor la alegerile din noiembrie. Repunerea pe tapet a unor aspecte delicate din viaţa personală de dinainte de 1989( presupusa colaborare cu securitatea), dezvăluirea unor încercări de „înfrumuseţare” a biografiei intelectuale, perceperea unor sume mari de bani pentru activitatea de reprezentant al guvernului în perioada 2002-2008 şi, mai ales, lipsa de rezultate concrete pentru România sunt doar câteva din direcţiile de atac la adresa proaspătului candidat prezidenţial ce au fost acum doar creionate. Acuza principală va fi însă aceea de reprezentant al unor cercuri financiare controversate, iar asocierea repetată cu Dinu Patriciu, în ciuda dezminţirilor reciproce, nu este decât o primă dovadă în acest sens.

               Întrebarea care apare acum este legată de şansele pe care Radu Duda le are în demersul său. Ceea ce ştim sigur din primele sale manifestări publice este că el va juca rolul unui candidat anti-sistem care mizează foarte mult pe alegătorii nemulţumiţi pentru funcţionarea defectuoasă a partidelor româneşti şi cărora le propune o altă imagine asupra statului român şi a instituţiilor sale reprezentative. Discursul bine articulat, cu retorica specifică vieţii politice americane, prezentarea timpurie a unui program politic pe douăzeci de ani pot fi argumente importante în viitoarea competiţie şi, mai ales, poate produce un entuziasm absolut necesar unei campanii electorale. Pentru cei obişnuiţi cu problematica unei confruntări prezidenţiale este clar faptul că toate aceste atuu-uri nu sunt suficiente. Lipsa sprijinului unui partid politic care să-i ofere suportul logistic necesar, temerile realimentate ale unei părţi din electorat privind posibila reinstaurare a monarhiei, perceperea lui ca un aventurier politic ţinând cont de saltul făcut din postura de prinţ la aceea de prezidenţiabil, dar şi evoluţiile celorlalţi candidaţi, vor avea fiecare dintre ele o anumită contribuţie la scorul electoral pe care-l va obţine. Dacă va reuşi să treacă peste aceste „obstacole”, Radu Duda va putea spune că a jucat foarte bine rolul vieţii sale. În caz contrar, nu va fi decât o altă candidatură exotică a alegerilor prezidenţiale din această toamnă.