Site-ul ziare.com publica ieri o ştire preluată din publicaţia americană “The Washington Times” în care  Romania era confundată cu Republica Moldova iar, preşedintele Traian Băsescu prezentat ca fiind şeful statului de la Chişinău. Rubrica redă, de regulă, pe scurt întâlnirile diplomatice care au loc la nivel mondial şi a făcut referire la adresa reprezentantului României către Fondul Marshall din Germania pe tema evenimentelor din Republica Moldova. Aceasta situaţie aparent comică, arată, în mod clar, în opinia mea, lipsa de vizibilitate a preşedintelui român pe plan extern, şi inexistenţa unor contacte diplomatice serioase care să ducă la evitarea unor asemenea confuzii. Ne întrebăm în acelaşi timp dacă nu cumva avem în faţă o predicţie a jurnaliştilor americani în privinţa posibilităţii ca dragul nostru preşedinte să  devină în curând preşedintele Republicii Moldova. Cum dânsului îi plac atât dansurile populare dar şi vinurile la ceas de seară, credem că are toate şansele să reuşească în acest nou proiect politic. Noi liberalii, mai ales, îi urăm mult succes şi „ Vânt în pupa căpitane !”.

                La puţin timp după postarea de azi dimineaţă, descopăr pe blogul lui Vladimir Tismăneanu un text acid dar fără substanţă la adresa lui Radu Duda. Precizez de la început câteva lucruri. Nu sunt dintre cei care cred în şansele lui Radu Duda la alegerile prezidenţiale din această toamnă. Câteva din motive le-am prezentat astăzi. Am chiar un sentiment de nemulţumire profundă faţă de acesta pentru că eu cred că prin această candidatură şansa, ca vreodată, în România să se discute serios despre posibilitatea revenirii la monarhia constituţională este compromisă definitiv. Dincolo de această observaţie, Radu Duda “trebuie” să fie ascultat pentru a vedea în ce măsură proiectul politic pe care ni-l propune răspunde aşteptărilor electoratului român. Cred în acest “drept” al lui Radu Duda chiar dacă votul meu se va îndrepta spre Crin Antonescu, candidatul şi preşedintele P.N.L. În această privinţă nu voi avea vreodată pretenţia obiectivităţii.

Deziluzia de care vorbeam în titlu, este provocată  de faptul că, după ce a devenit  public angajamentul politic asumat de către Vladimir Tismăneanu alături de Gabriel Liiceanu în armata P.D.-L.-istă, drept pe care nu-l contestăm, iată că distinsul profesor american de origine română simte nevoia să-l ia în tăbarcă pe Radu Duda. Când face referire la apropierea lui Radu Duda de Ion Iliescu, fapt pe care nu-l contestăm, Vladimir Tismăneanu ar trebui să-şi aducă aminte şi de cartea de interviuri-memorii pe care a realizat-o împreună cu tovarăşul Iliescu şi pe care unii au apreciat-o drept o încercare de reabilitare a succesorului lui Nicolae Ceauşescu. Lipsa unor întrebări din volumul respectiv despre mineriade şi alte subiecte delicate, a nedumerit multă lume. Postarea, de acum două zile, de pe blogul personal,  ne arată că dragostea profesorului Tismăneanu faţă de Traian Băsescu este atât de mare încât stilul academic-occidental  pe care ne obişnuisem să-l vedem în analizele dânsului,  a fost înlocuit cu stilul pamfletar-băşcălios de tip dâmboviţean.

Văzând reacţiile pe care candidatura lui Radu Duda le-a stârnit şi le stârneşte în corul lăudătorilor marelui  baci Traian, încep să privesc cu mai multă atenţie şi chiar simpatie intenţia ginerului Regelui Mihai.

            Obişnuiţi, parcă, să avem în România periodic mişcări politice spectaculoase, intenţia lui Radu Duda de a candida la alegerile prezidenţiale din această toamnă nu a surprins prea multă lume. Anunţul deciziei de a se înscrie în cursa pentru Cotroceni a venit într-o perioadă în care agenda publică era ocupată cu subiecte precum Gigi Becali, corupţia din fotbalul românesc şi situaţia din Basarabia. Toate aceste evenimente ne îndreptăţesc să spunem că momentul intrării în arena politică nu a fost tocmai unul bine ales.

               Chiar dacă la momentul intrării în Casa Regală a României, Radu Duda nu mai era chiar la prima tinereţe, adevărata recunoaştere publică a obţinut-o din momentul perfectării căsătoriei cu Principesa Margareta, fiica cea mare a Regelui Mihai. Privit cu atenţie, traseul parcurs de Radu Duda din 1996 până astăzi, ne îndreptăţeşte să afirmăm că avem de-a face cu un om care s-a pregătit temeinic pentru pasul făcut acum. Dovezi în acest sens sunt nu doar şcolile şi cursurile urmate în toţi aceşti ani ci şi mişcările imagologice, cum ar spune unii, pe care le-a întreprins. Dacă primele au contribuit la conturarea profilului unui om pregătit pentru postura de înalt demnitar al statului român, preluarea din 2002 a funcţiei de reprezentant special al guvernului României pe probleme de integrare, cooperare şi dezvoltare durabilă şi mişcările politice desfăşurate în interiorul ţării sugerau destul de clar faptul că aspiraţiile sale politice erau ceva mai mari.

               Modul în care a reacţionat societatea românească faţă de această inedită candidatură ne sugerează deja cam care va fi arsenalul folosit de diferiţii competitori politici şi de susţinătorii lor la alegerile din noiembrie. Repunerea pe tapet a unor aspecte delicate din viaţa personală de dinainte de 1989( presupusa colaborare cu securitatea), dezvăluirea unor încercări de „înfrumuseţare” a biografiei intelectuale, perceperea unor sume mari de bani pentru activitatea de reprezentant al guvernului în perioada 2002-2008 şi, mai ales, lipsa de rezultate concrete pentru România sunt doar câteva din direcţiile de atac la adresa proaspătului candidat prezidenţial ce au fost acum doar creionate. Acuza principală va fi însă aceea de reprezentant al unor cercuri financiare controversate, iar asocierea repetată cu Dinu Patriciu, în ciuda dezminţirilor reciproce, nu este decât o primă dovadă în acest sens.

               Întrebarea care apare acum este legată de şansele pe care Radu Duda le are în demersul său. Ceea ce ştim sigur din primele sale manifestări publice este că el va juca rolul unui candidat anti-sistem care mizează foarte mult pe alegătorii nemulţumiţi pentru funcţionarea defectuoasă a partidelor româneşti şi cărora le propune o altă imagine asupra statului român şi a instituţiilor sale reprezentative. Discursul bine articulat, cu retorica specifică vieţii politice americane, prezentarea timpurie a unui program politic pe douăzeci de ani pot fi argumente importante în viitoarea competiţie şi, mai ales, poate produce un entuziasm absolut necesar unei campanii electorale. Pentru cei obişnuiţi cu problematica unei confruntări prezidenţiale este clar faptul că toate aceste atuu-uri nu sunt suficiente. Lipsa sprijinului unui partid politic care să-i ofere suportul logistic necesar, temerile realimentate ale unei părţi din electorat privind posibila reinstaurare a monarhiei, perceperea lui ca un aventurier politic ţinând cont de saltul făcut din postura de prinţ la aceea de prezidenţiabil, dar şi evoluţiile celorlalţi candidaţi, vor avea fiecare dintre ele o anumită contribuţie la scorul electoral pe care-l va obţine. Dacă va reuşi să treacă peste aceste „obstacole”, Radu Duda va putea spune că a jucat foarte bine rolul vieţii sale. În caz contrar, nu va fi decât o altă candidatură exotică a alegerilor prezidenţiale din această toamnă.

                Începând de astăzi, liberalismul românesc este mai sărac, după înmormântarea la Florica a Ioanei Brătianu, fiica istoricului şi liderului liberal Gh.I. Brătianu. Dacă liberalismul românesc a supravieţuit în timp în ciuda tuturor adversarilor săi şi a diferitelor piedici, acest fapt s-a datorat cu siguranţă nu doar setului de valori şi principii fondatoare, ci şi pleiadei de lideri politici remarcabili care au contribuit la formarea statului român modern.

                 Ioana Brătianu a reprezentat prin întreaga sa viaţă o sinteză a tragismului familiei Brătianu care, după contribuţia avută la modernizarea societăţii româneşti a plătit istoriei un preţ extraordinar prin moartea în închisorile comuniste a lui Constantin I.C. Brătianu, ultimul preşedinte al P.N.L., înainte de venirea comuniştilor, şi a istoricului Gh.I. Brătianu în cazul căruia nici astăzi nu sunt cunoscute toate circumstanţele în care a murit. Plecată în exil la vârsta de 15 ani, Ioana Brătianu a fost o figură importantă a emigraţiei româneşti iar revenită în ţară în 1990 a participat la zbuciumul prin care a trecut P.N.L. Din păcate, liderii din anii 90 nu au ştiut să folosească nici energia Ioanei Brătianu şi nici brandul Brătianu. Lucrul acesta s-a datorat nepriceperii liderilor liberali de a se folosi de faptul că printre părinţii fondatori ai naţiunii române, s-au aflat şi întemeietorii P.N.L. Izolarea în care s-a aflat din păcate Ioana Brătianu s-a datorat şi temperamentului ei. Când aparţii unei familii precum cea a Brătienilor şi ai o experienţă de viaţă nu tocmai fericită poţi avea tendinţa unei intrasigenţe pe care unii, cu o viaţă ceva mai liniştită, o pot cataloga drept radicalism. Retragerea în umbră a Ioanei Brătianu din ultimii ani, este tocmai expresia unei nemulţumirii, nemanifestate în mod public, pentru modul în care a fost pusă în valoare de către cei care vorbesc „astăzi” în numele partidului pentru care strămoşii săi au dus atâtea lupte.

                 Încercând să recuperez secvenţe din istoria P.N.L., de mai mulţi ani am tot vrut să port o discuţie cu fiica lui Gh. I. Brătianu despre familia sa şi istoria P.N.L. Ca un făcut, de fiecare dată când ajungeam la Bucureşti, aflam că nu se simte prea bine ori că nu este în ţară. Ceea ce am reuşit să realizez cu domnii Radu Câmpeanu, Dinu Zamfirescu si Sorin Botez în luna martie a acestui an, alături de un bun prieten, nu am mai reuşit să fac cu Ioana Brătianu. Ceea ce sper acum, este ca la un moment dat, comportamentul public al tuturor liberalilor din ţara aceasta să devină mult mai responsabil şi datorită moştenirii pe care Ioana Brătianu ne-o lasă astăzi.

                  Dumnezeu s-o ierte !

P.S. Am urmărit cu atenţie emisiunile de ştiri ale  televiziunilor româneşti în speranţa că voi vedea şi un reportaj de la Florica. Scurtul material difuzat de Pro TV este expresia atenţiei acordate de noi toţi istoriei noastre. Regretul meu  a fost şi mai mare când am văzut că tocmai cel în care liberalii îşi pun toate speranţele pentru bătălia din această toamnă, nu a fost să o însoţească pe ultimul drum pe reprezenta celor care şi-au împletit practic viaţa cu istoria P.N.L.

                  Într-o perioadă agitată cum este cea pe care o trăim cu toţii, sărbătorile sunt aşteptate parcă şi din dorinţa unei regăsiri interioare şi a realizăriii unei “comunicări” mai bune cu divinitatea. Dacă cele două “obiective” sunt atinse de obicei de fiecare dintre noi, spaţiul public este invadat şi în momente precum cele pe care le-am trăit la sfârşitul săptamânii trecute, de evenimente şi indivizi care nu au nimic în comun cu sacralitatea zilelor Pascale. Din nefericire, nu am scăpat graţie lipsei de orizont a unor jurnalişti din televiziunile noastre, nici în zilele în care ar fi trebuit să vorbim mai mult despre sacrificiul făcut de Iisus Christos, de reportaje jenante cu şi despre Gigi Becali, de zâmbetele radioase ale lui Traian Băsescu şi Mircea Geoană şi nici de graţiile Elenei Udrea. Culmea ridicolului a fost atinsă cred, de Gheorghe Flutur, care a intrat într-un concurs indecent cu Patriarhia Ortodoxă pe tema “Cine aduce primul Lumina de la Ierusalim?”. Detaliile sponsorizării acestui maraton făcut de Flutur au apărut deja în mai multe ziare de astăzi şi ele sunt de-a dreptul “emoţionante” dacă ne gândim la faptul că un parlamentar PD-L dorind probabil să-i fie iertate păcatele comise în timpul anului a donat aproape întreaga sumă câştigată de el anul trecut pentru aducerea la Suceava, a Luminii Sfinte. Mă întreb dacă datorită acestui “sacrificiu” respectivului deputat îi vor fi iertate şi minciunile din campania electorală cum ar fi de pildă promisiunea de mărire a salariilor profesorilor cu 50%. Pentru că “România e o ţară tristă dar plină de umor” nu pot încheia, fără a aminti “descoperirea” ziariştilor de la Evenimentul Zilei, de astăzi, care povestesc cum Lumina Sfântă de la care a aprins lumânarea de Paşti şi Traian Băsescu a fost adusă cu un avion aparţinând mogulului Dinu Patriciu. Cu alte cuvinte, preşedintele a luat anul acesta lumină de la Dinu Patriciu.  În aceste condiţii cred că preşedintele ar trebui să cheme repede nişte ghicitoare care să-i spună dacă e de bine sau de rău faptul că l-a luminat mogulul liberal. Eu zic că e de rău.

             Privind astăzi spre Republica Moldova, suntem tentaţi să interpretăm ceea ce se întâmplă de o săptămână acolo ca fiind expresia modului abuziv în care a înţeles un lider politic comunist că poate fi condusă o ţară în secolul XXI. În realitate, explicaţiile pentru situaţia actuală pot fi găsite în ceea ce s-a întâmplat de o parte şi de alta a Prutului după căderea comunismului.

               Mandatele dezastruoase ale unor lideri precum Mircea Snegur sau Petru Lucinschi, care au jucat abil cartea românismului pentru a fi aleşi, au contrinbuit la acreditarea ideii potrivit căreia dificultăţile economice apărute după 1990, se datorau simpatiilor manifestate de aceştia faţă de România. Acesta a fost fundalul pe baza căruia, proiectul unionist a avut treptat tot mai puţini susţinători la Chişinău. Lipsa de performanţă a unor guverne conduse  de apropiaţi ai celor doi lideri politici a fost însoţită de inexistenţa la Bucureşti a unei politici clare faţă de Basarabia. Semnalele unioniste venite de peste Prut, au avut ecou doar la nivelul podurilor de flori din aceeaşi perioadă. Încheierea unui tratat ridicol cu Rusia în 1991, şi recunoşterea independenţei Republicii Moldova a contribuit cu siguranţă la producerea unei dezorientări serioase la Chişinău şi în capitalele occidentale privind intenţiile de politică externă ale României. La aceste gesturi politice s-a adăugat şi faptul că România nu a avut o politică coerentă pentru această provincie istorică, nici în plan cultural şi nici în plan economic. Aici găsim motivul pentru care, la douăzeci de ani după căderea regimului comunist nu putem vorbi de existenţa unei societăţi civile reale peste Prut sau de o puternică investiţie economică românească.  Singurul sprijnin consistent, cel existent la nivelul burselor, nu a fost nici el datorită ambelor părţi de această dată bine gestionat, ajungându-se astfel ca beneficiarii sumelor acordate de statul român să nu fie întotdeuana cei mai studioşi tineri basarabeni fapt care a provocat destule frustrări printre studenţii români.

                Când judecăm astăzi nepriceperea partidelor democratice în desfăşurarea unor negocieri şi chiar anumite naivităţi şi orgolii de care dau dovadă în lupta împotriva lui Voronin e bine să ne amintim şi de lipsa unei preocupări serioase  din partea partidelor politice româneşti de dincoace de Prut pentru ca în Basarabia să existe formaţiuni politice care să vorbească în numele ideologiei pe care o promovează la Bucureşti. Singurii care au mai depus un efort în această privinţă sunt liberalii care au sprijint de-a lungul timpului mai mult logistic “Mişcarea pentru Moldova Noastră”. Întrebarea care apare acum este cum poate să apară într-un asemenea cotext  o cultură politică şi organizaţională.

                Fără a exclude din explicaţiile posibile pentru lipsa de solidaritate a Occidentului cu prostestatarii din Republica Moldova, anumite interese, e bine să ne gândim dacă această situaţie nu reflectă de fapt o lipsă de interes faţă de spaţiul geopolitic în care ne aflăm şi noi. Tăcerea neliniştitoare a aliaţilor noştri din N.A.T.O. şi U.E. vedem că este însoţită de o cuminţenie nefirească parcă, a liderilor politici de la Bucureşti. Înţelegând necesitatea unei atitudini neprecipitate ne întrebăm dacă, faţă de acţiunile guvernului de la Chişinău din ultimele zile, statul român nu ar fi trebuit să aibă o atitudine ceva mai fermă măcar datorită abuzurilor pe care cel dintâi le comite faţă de cetăţenii români de peste Prut. Dincolo de invocarea unei necesare prudenţe diplomatice mi-e teamă că lipsa unei reacţii din partea Bucureştiului reprezintă mai degrabă conştientizarea faptului că în ciuda apartenenţei la diferite instituţii, România nu are în acest moment datorită politicii externe defectuoase din ultimii ani, o susţinere în plan internaţional pentru demersuri politice serioase.

               Reproşurile ce pot fi formulate la adresa politicienilor români sunt numeroase. Trecând însă peste ele, e important să vedem dacă românii de dincoace de Prut ar fi capabili, mai ales în actualul context economic, să suporte anumite sacrificii pentru a-i putea ajuta în mod concret, măcar în ceasul al doisprezecelea, pe românii din Basarabia. Răspunsul la o asemenea întrebare este cred unul negativ. Dacă am avea măcar acum curajul să ne privim în oglindă vom constata că neputinţa basarabenilor este în egală măsură şi neputinţa noastră.

                După ce opoziţia din Chişinău  a contestat alegerile desfăşurate duminica trecută, mai mulţi comentatori şi analişti politici  din România au invocat rapoartele O.S.C.E. pe această temă. Fără să cunosc care au fost motivele pentru care raportorii O.S.C.E. s-au grăbit să-şi prezinte concluziile, am câteva motive care mă fac să fiu rezervat în ce priveşte seriozitatea lor. Primul şi singurul la care am să mă refer astăzi este unul rezultat dintr-o experienţă personală.

                În toamna anului 2003 am fost desemnat îmreună cu alţi 12 tineri de către Liga Pro Europa să fac parte din grupul de observatori români ai O.S.C.E., pentru alegerile prezidenţiale din Azerbaidjan. Misiunea noastră era aceea de a observa modul în care se desfăşura campania electorală  şi procesul de votare. Săptămâna petrecută la Baku a fost pentru noi un salt în timp. Senzaţia reîntoarcerii în România anilor 90, am avut-o toţi cei prezenţi acolo. În timp ce panourile electorale ale fiului preşedintelui Gaydar Alyev, Ilham Alyev, erau peste tot, însemnele electorale ale opoziţiei abia se vedeau. Ziarele constestatarilor regimului Alyev nu erau expuse în mod vizibil la chioşcurile de presă. Din loc în loc, câte un vânzător de presă mai curajos îţi scotea de sub tejghea, dacă îi câştigai încrederea, un ziar al unui partid de opoziţie.  Televiziunile, vreo trei la număr, difuzau toate aceleaşi programe iar spectacolele de tipul Cântarea României, elogioase la adresa tatălui, dar şi a fiului, prim ministru şi candidat la preşedinţie, erau difuzate tot timpul. Singura acţiune electorală la care am “participat” a fost un miting al opoziţiei din capitală. Restul timpului l-am petrecut în şedinţe prelungite desfăşurate în hotelul Azerbaycan din centrul oraşului. Informaţii despre abuzurile împotriva opoziţiei ajungeau şi la noi dar nimeni nu făcea nimic pentru a le monitoriza în mod serios. În tot acest timp, mai dispărea câte un adversar al regimului Alyev sau mai puteai afla despre decizia unui contracandidat de a se retrage din competiţie fără a da vreo explicaţie.

Ziua alegerilor a fost o altă experienţă “interesantă” pentru că ea a presupus contactul cu o lume desprinsă practic din fillmele sovietice. Tabloul zilei cuprindea: autorităţi politicoase în anumite limite cu observatorii străini, dar abuzivi cu lideri ai opoziţiei, oameni care profitând de faptul că aveau mai multe acte de identitate votau de mai multe ori, alegători care fiind cunoscuţi pentru adversitatea lor faţă de regimul Alyev nu erau lăsaţi să voteze, voturi exprimate în afara secţiei de votare etc. Procedura de numărare a votului a fost şi ea una aparte în sensul că prin metode specifice, voturi exprimate în favoarea opoziţiei dispăreau la numărătoarea finală în timp ce fiul preşedintelui în funcţie “căpăta”, prin calcule înţelese numai de reprezentanţii săi, tot mai multe voturi. Orice încercare de contestare a unor asemenea acţiuni era ignorată de autorităţi.

Reîntoarcerea în Baku mi-a dat posibilitatea să aflu amănunte despre reprimarea demonstraţiilor de protest ale opoziţiei care avuseseră loc imediat după anunţarea rezultatelor alegerilor dar şi despre abuzurile comise, în oraşele în care fuseseră observatori ceilalţi colegi ai mei. După ce am predat rapoartele am aşteptat cu toţii să vedem care era concluzia finală asupra alegerilor, din perspectiva O.S.C.E. Chiar înainte de a se anunţa punctul de vedere oficial al O.S.C.E. am observat o deosebire de ton din partea observatorilor din Europa de Est comparativ cu al celor din Europa Occidentală. Ceea ce pe noi ne scandalizase în întreaga perioadă petrecută în Azerbaidjan, pe cei din Vest nu-i impresionase într-o măsură prea mare. Acesta a fost motivul pentru care nu a lipsit prea mult pentru a fi redactate două rapoarte. Culmea nemulţumirii  a fost atinsă când în ciuda observaţiilor făcute de cei din Estul Europei, raportul final vorbea despre alegeri desfăşurate în parametri normali şi de eforturile făcute pentru ” implementarea democraţiei”. În tot acest timp, străzile erau înteţite de demonstranţi care îşi strigau disperarea şi de soldaţi care sub pretextul menţinerii ordinii desfăşurau periodic atacuri împotriva lor. Dat fiind faptul că acreditările noastre expirau după două zile de la alegeri, am părăsit Baku împreună cu întreaga delegaţie fără să ştim cum aveau să se sfârşească lucrurile. Interesant mi s-a părut şi faptul că tocmai cei care fuseserăm în diferite circumscripţii electorale şi cunoşteam exact cum se desfăşuraseră alegerile plecam din Azerbaidjan fără nişte concluzii clare. Ele aveau să fie trase de către cei care stătuseră frumos în birourile din Baku. Ajuns în ţară, veştile despre ziarişti şi lideri ai opoziţiei dispăruţi după alegeri se înmulţeau.  Nu a trecut mult timp până când am auzit  şi două declaraţii halucinante, pentru toţi cei ce fuseserăm pe “câmpul de luptă”, din partea Franţei şi a S.U.A.  Ambele elogiau regimul Alyev şi-l felicitau pentru victoria obţinută. După câteva zile, secretarul de stat al S.U.A. ( sper că nu greşesc funcţia) sosea în Azerbaidjan pentru o vizită de lucru. Am înţeles atunci că mai ales în sfera relaţiilor internaţionale trebuie să vezi mereu ce este în spatele declaraţiilor făcute cu mai mult sau mai puţin patos.