Mediatizate foarte mult şi în România, alegerile pentru preşedinţia S.U.A. din 4 noiembrie 2008  au generat în rândul celor, tot mai puţini interesaţi de viaţa politică românească,  un nivel al aşteptărilor ridicat faţă de competiţia electorală desfăşurată în toamna anului trecut.  Partea de spectacol din campania americană, a făcut ca atenţia publicului de peste tot, să fie concentrată mai puţin spre programele celor doi candidaţi, a cv-urilor lor sau  a mecanismelor care i-au propulsat. Cine s-a aşteptat ca după modelul american să audă şi în spaţiul nostru politic discursuri coerente, credibile şi cu putere mobilizatoare s-a înşelat puternic. 

               Campania electorală din România, nu avea cum să determine o participare masivă la vot atât datorită unui fals vot uninominal ale cărui carenţe au fost descoperite după promulgarea legii dar şi a unor  dezbateri în care, candidaţii, deputaţi sau senatori, au devenit  din perspectiva promisiunilor făcute, potenţiali primari de cartiere. Pentru o societate şi aşa plictisită de politică, singurul lucru de care mai era nevoie pentru ca absenteismul să atingă cote mari, era conturarea unor colegii electorale despre care s-a “ştiut”  de la început că vor fi câştigate de un candidat sau altul.

              Trezite parcă din amorţeală, partidele politice româneşti par a fi, după alegerile din toamnă, în căutarea lui Obama în variantă românească, a unui om politic  providenţial care să obţină nu doar voturile alegătorilor din propriul bazin ci şi a celor nehotărâţi sau chiar „potrivnici”. Impresia pe care ne-o creează tot mai mult dezbaterile din ultimul timp din P.S.D. şi P.N.L. este aceea că  nominalizarea pentru candidatura la preşedinţia României  nu mai este doar un obiectiv politic important ci devine parte a unei strategii de preluare a puterii în interiorul celor două formaţiuni politice. Aceasta este se pare, o miză mai importantă chiar decât câştigarea fotoliului de la Cotroceni. Deşi mai  toţi analiştii au vorbit despre contribuţia pe care a avut-o campania foarte lungă a lui Obama la succesul repurtat de către acesta, o altă mare greşeală pe care o fac partidele amintite  este întârzierea desemnării candidaţilor, corelată cu o energie impresionantă consumată pentru diabolizarea lui Traian Băsescu în loc să vorbească mai mult despre calităţile reprezentantului lor. Dacă prin tot ce fac politicienii români demonstrează că nu au învăţat nimic din modul de a face politică al celui pe care-l invocă tot mai des în ultimul timp, ne dăm seama cu toţii că, momentul în care vom discuta despre şansele reale ale reprezentantului unei minorităţi naţionale din România la cea mai înaltă funcţie în stat, este unul foarte îndepărtat.