Fiind prezent la ultimul Congres al P.N.L. dar şi din alte motive am vrut şi am reuşit cred, să citesc cam toate comentariile ce au apărut după 21 martie pe tema alegerilor interne ale liberalilor. Înţelegând că fiecare ziarist sau comentator politic are dreptul  să se raporteze la evenimentul amintit aşa cum îi dictează conştiinţa nu pot să nu remarc răutăţile unor analişti la adresa noului preşedinte al P.N.L. Pe unele dintre acestea le-am descoperit din păcate şi în revista 22, o revistă pe care o citesc din 1990 şi care a avut o contribuţie importantă la formarea culturii mele politice. Andrei Cornea, Rodica Culcer, Rodica Palade în frunte cu  Andreea Pora toacă efectiv pe liberali cu argumente destul de subţiri şi cu un limbaj pe care nu l-am văzut să-l utilizeze şi la adresa marelui cârmaci de la Cotroceni. Fără a vedea vreo conspiraţie în astfel de intervenţii cred că aici este vorba şi despre capacitatea redusă a P.N.L. de a comunica şi colabora cu reprezentanţi ai societăţii civile care după “disparţia” Monei Muscă se apropie parcă de zero. Acelaşi nunăr 13 din revista 22 ne oferă un editorial excelent al doamnei Raluca Alexandrescu care realizează o analiză rece asupra evoluţiei liberalismului românesc de după 1990. Ceea ce sper este ca liberalii să interiorizeze şi ei tot mai mult necesitatea unei lecturi critice, de tipul celei făcute de doamna Alexandrescu, asupra lor. Sper iarăşi ca euforia ultimului Congres să se termine cât mai repede.

               Dacă Traian Băsescu nu avea destule probleme de imagine în primul rând, iată că de ceva timp mai are de gestionat două. Prima este ceva mai veche şi e legată de prezenţa în spaţiul public a fiicei sale  mai mici Elena Băsescu. Nu prezenţa în sine deranjează pe multă lume, ci impresia că aceasta este împinsă de la spate de un grup politic care nu ştie cum să se folosească mai mult de numele Băsescu. Faptul că mezina familiei nu înţelege  care este raţiunea  susţinerii sale nu ne miră dar, am tot sperat ca preşedintele să realizeze la timp faptul că întreaga poveste îi afectează imaginea. Interpretând criticile la adresa Elenei Băsescu drept atacuri îndreptate împotriva lui, şeful statului face un  serios deserviciu fiicei sale dar şi lui. Lăsându-se luat de val, preşedintele a comis recent o nouă gafă afirmând că aceasta a absolvit cursurile  James Madison University când în realitate ea a urmat doar două semestre acolo, alături de alţi mulţi studenţi. Întrebarea care apare este dacă a fost vorba de o minciunică a preşedintelui sau de un lapsus prezidenţial.

A două problemă la fel de serioasă pe care preşedintele va trebui să o rezolve este aceea a apartamentului pe care -l deţine Ioana Băsescu în cartierul rezidenţial Băneasa, construit de firma controlată de nimeni altul decât omul de afaceri Puiu Popoviciu. Necunoscând piaţa imobiliară nu putem decât să remarcăm preţul achitat pentru apartament  şi anume 544.000 de mii euro plus TVA , şi faptul că exact în aceeaşi zonă  fiica preşedintelui şi-a închiriat un sediu pentru biroul său notarial. Cum România este ţara tuturor surprizelor aşteptăm cu nerăbdare noi surprize şi în această direcţie.

                   Entiziasmul creat de alegerea lui Crin Antonescu în fruntea P.N.L. a contribuit la trecerea cu multă uşurinţă peste un moment care a fost oarecum ratat şi când spun asta mă gândesc la  necesitatea unei discuţii clarificatoare asupra doctrinei pe care liberalii o vor promova în anii următori.

                   După ce în anii 90 destul de mulţi lideri liberali fugeau de propria lor istorie dezicându-se într-un fel de trecutul lor în clipa în care adversarii politici aminteau de incidente precum cele din 1907, de câţiva ani încoace există tendinţa de a invoca apartenenţa la dreapta politică, ca modalitate de legitimare, fără a mai face alte precizări. În condiţiile în care liberalismul nu este doar generos ci şi greu de încadrat şi mai ales de definit este important ca liberalii să precizeze clar dacă vor să meargă pe linia  liberalismului românesc de secol XIX, a celui din perioada interbelică, a liberalismului clasic, pe care a tot fost acuzat că-l promovează, sau  a liberalismului promovat astăzi în Europa. Există apoi câteva probleme faţă de care liberalii români ar trebui să-şi precizeze atitudinea: relaţia statului cu biserica, problema naţională, gradul de intervenţie a statului în economie, descentralizarea-regionalizarea, modul de raportare la “Europa”. Toate acestea sunt văzute în mod diferit de către liberali, creştin democraţi şi conservatori chiar dacă toţi se revendică de la centru-dreapta. În condiţiile în care electoratul este în marea lui parte dezinteresat de politică doar invocarea apartenenţei la un curent politic nu ajută nici la o individualizare pe scena politică şi nici nu aduce voturi. Perioadele în care partidele se află la guvernare nu sunt tocmai cele mai favorabile dezbaterilor şi clarificărilor doctrinare. Trecerea în opoziţie are avantajul curăţirii de oportunişti oferind în acelaşi timp posibilitatea unei priviri atente asupra elementelor sale de identitate. Pentru ca o asemenea “operaţiune” să aducă un plus de imagine şi de voturi este nevoie de pricepere şi inteligenţă politică, ceea ce actualii lideri ai P.N.L. au demonstrat prin acţiunile lor anterioare că posedă din plin.

                   Printre subiectele „delicate” aflate în atenţia opiniei publice din România anilor 90, un loc important l-a ocupat  găsirea unor vinovaţi pentru existenţa problemelor economice şi politice apărute după prăbuşirea regimului comunist. Continuând o anumită tradiţie, societatea românească a acceptat cu multă uşurinţă explicaţiile oferite de mulţi dintre liderii săi politici potrivit cărora, responsabilii pentru dificultăţile cotidiene se aflau în exteriorul ţării şi nu în interior. Vinovatul principal pentru restricţiile de natură bugetară cu toate consecinţele ce au decurs de aici, a fost în logica discursului stângii româneşti, mai ales,  F.M.I. şi Banca Mondială. Nepriceperea, lipsa de viziune şi inexistenţa unui proiect care să arate direcţia în care urma să meargă România din punct de vedere economic au fost justificate prin sintagme precum ”aşa ne cere FMI”. Evoluţia economică din ultimii ani  au făcut ca unii oameni politici dar chiar şi dintre cei apropiaţi fenomenului economic să creadă că rolul unor organisme financiare internaţionale s-a diminuat sau ar trebui diminuat. Când fostul prim ministru Călin Popescu Tăriceanu stabilea un alt tip de relaţie decât cel existent până atunci între guvernul pe care-l conducea şi F.M.I. multă lume eticheta un astfel de gest, ca fiind unul necugetat. Realitatea era că, aşa cum în unele cazuri existenţa unor condiţionări economice externe a produs o disciplinare a statului în privinţa cheltuielilor bugetare, în altele, absenţa unor acorduri cu instituţia financiară amintită a permis canalizarea resurselor financiare ale unei ţări după priorităţile aflate pe agenda publică internă. Dinamica economică din România ultimilor patru ani a făcut ca în cazul nostru să fie valabilă ultima variantă.  

                 Ceea ce vedem că se petrece acum la Bucureşti pare a fi desprins dintr-o comedie de proastă factură. Avem un preşedinte  care nu are nici o tresărire în momentul în care îşi schimbă declaraţiile de la o zi la alta şi  un prim ministru care pare să nu mai găsească prin sertarele Palatului Victoria măsurile economice atât de aşteptate, laudându-se  în schimb cu economiile pe care le face la bugetul de stat. Ca şi cum toate acestea nu ar fi suficiente, auzim tot mai des în ultimul timp noi declaraţii ale liderilor P.S.D. care par să nu realizeze că unui partid aflat la guvernare nu îi mai este permis să apeleze la populismele utilizate în opoziţie. Între timp, în Europa, guvernele iau măsuri de susţinere a economiei vorbind însă mult mai puţin decât responsabilii noştri guvernamentali. Toate acestea ne arată cum în România, o problemă ce ar trebuie să ţină strict de competenţa economiştilor cu putere decizională, devine o chestiune de retorică, de  logică politică dar şi de bun simţ. 

Astăzi am avut bucuria să am o discuţie agreabilă cu Florin Chiriac de la Radio Iaşi, despre Congresul P.N.L.

Ea a fost înregistrată şi va fi difuzată diseară de la ora 21, 10 pe A.M. şi F.M.

                După  încheierea ultimului Congres al P.N.L. de la sfârşitul săptămânii trecute, am încercat să identific în istoria liberalilor români un eveniment asemănător. L-am găsit imediat la nivelul anului 1892 când Iaşiul era gazda primei adunări oficiale a liberalilor. Moartea în 1891 a lui I.C.Brătianu, apoi cea a lui D. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu un an mai târziu deschidea calea unor discuţii privind succesiunea la poziţia de preşedinte al P.N.L. Reuniţi pentru prima dată într-o adunare naţională, liberalii l-au ales atunci pe D.A. Sturdza, care făcând parte din generaţia lui I.C. Brătianu reprezenta o continuitate în privinţa unui mod anume de a face politică. Istoria avea să demontreze că opţiunea lor, fusese una corectă pentru partid dar şi pentru ţară. Tot o opţiune  au avut de făcut şi liberalii de astăzi. Continuitatea a fost reprezentată acum de Călin Popescu Tăriceanu, omul care a reuşit în ultimii patru ani să reziste adversarului numărul unu al PNL-Traian Băsescu- şi Crin Antonescu, la fel de cunoscut pentru modul tranşant de relaţionare cu preşedintele de astăzi al României. Dacă liberalii au făcut astăzi alegerea corectă, optând pentru schimbare, vom vedea în anii următori. Schimbările presupun mereu asumarea unui risc iar liberalii au avut zilele acestea de demonstrat lor înşile în primul rând, faptul că şi-au însuşit lecţia istoriei şi ştiu după 20 de la reânfiinţare să gestioneze astfel de momente. Chiar dacă prima temere respectiv posibilitatea apariţiei unor noi rupturi a fost eliminată prin modul elegant în care alegătorii liberalii au tratat deopotrivă pe învinşi şi învingători, noi semne de întrebare apar. Primul este legat de modul în care se produce schimbarea establishment-ului liberal. În egală măsură, momentul euforic al unei victorii importante obţinute în interiorul partidului trebuie să fie depăşit rapid de echipa lui Crin Anonescu din câteva motive. Unul dintre ele este faptul că electoratul român suprasaturat de politică nu va reacţiona pozitiv doar la discursuri antiprezidenţiale. Poziţionarea clară pe scena politică va trebui însoţiă de prezentarea unui program clar, coerent prin care PNL să se individualizeze mai întâi pe zona de dreapta a politicii româneşti. Probleme precum relaţia statului cu biserica, rolul statului în economie, descentralizarea-regionalizarea, tema naţională sunt văzute diferit de partidele care se revendică de la ceea ce este numit generic dreapta. Pentru atingerea obiectivului principal anunţat şi anume revenirea la guvernare ca partid principal, liberalii vor trebui sa demonstreze şi cunoaşterea celor mai importante probleme economice şi sociale ale românilor. Aceasta este de fapt marea provocare pentru noua conducere  a P.N.L.

                Mediatizate foarte mult şi în România, alegerile pentru preşedinţia S.U.A. din 4 noiembrie 2008  au generat în rândul celor, tot mai puţini interesaţi de viaţa politică românească,  un nivel al aşteptărilor ridicat faţă de competiţia electorală desfăşurată în toamna anului trecut.  Partea de spectacol din campania americană, a făcut ca atenţia publicului de peste tot, să fie concentrată mai puţin spre programele celor doi candidaţi, a cv-urilor lor sau  a mecanismelor care i-au propulsat. Cine s-a aşteptat ca după modelul american să audă şi în spaţiul nostru politic discursuri coerente, credibile şi cu putere mobilizatoare s-a înşelat puternic. 

               Campania electorală din România, nu avea cum să determine o participare masivă la vot atât datorită unui fals vot uninominal ale cărui carenţe au fost descoperite după promulgarea legii dar şi a unor  dezbateri în care, candidaţii, deputaţi sau senatori, au devenit  din perspectiva promisiunilor făcute, potenţiali primari de cartiere. Pentru o societate şi aşa plictisită de politică, singurul lucru de care mai era nevoie pentru ca absenteismul să atingă cote mari, era conturarea unor colegii electorale despre care s-a “ştiut”  de la început că vor fi câştigate de un candidat sau altul.

              Trezite parcă din amorţeală, partidele politice româneşti par a fi, după alegerile din toamnă, în căutarea lui Obama în variantă românească, a unui om politic  providenţial care să obţină nu doar voturile alegătorilor din propriul bazin ci şi a celor nehotărâţi sau chiar „potrivnici”. Impresia pe care ne-o creează tot mai mult dezbaterile din ultimul timp din P.S.D. şi P.N.L. este aceea că  nominalizarea pentru candidatura la preşedinţia României  nu mai este doar un obiectiv politic important ci devine parte a unei strategii de preluare a puterii în interiorul celor două formaţiuni politice. Aceasta este se pare, o miză mai importantă chiar decât câştigarea fotoliului de la Cotroceni. Deşi mai  toţi analiştii au vorbit despre contribuţia pe care a avut-o campania foarte lungă a lui Obama la succesul repurtat de către acesta, o altă mare greşeală pe care o fac partidele amintite  este întârzierea desemnării candidaţilor, corelată cu o energie impresionantă consumată pentru diabolizarea lui Traian Băsescu în loc să vorbească mai mult despre calităţile reprezentantului lor. Dacă prin tot ce fac politicienii români demonstrează că nu au învăţat nimic din modul de a face politică al celui pe care-l invocă tot mai des în ultimul timp, ne dăm seama cu toţii că, momentul în care vom discuta despre şansele reale ale reprezentantului unei minorităţi naţionale din România la cea mai înaltă funcţie în stat, este unul foarte îndepărtat.  

               De zece ani de când sunt membru al P.N.L. am avut de multe ori motive să fiu mândru de această calitate. Săptămâna trecută am căpătat un motiv în plus. Când spun asta, am în vedere, faptul că am avut privilegiul şi onoarea ca timp de o săptămână să mă aflu în preajma a trei dintre seniorii P.N.L. şi anume : Radu Câmpeanu, Dinu Zamfirescu şi Sorin Bottez. Senzaţia pe care am avut-o de multe ori în timpul discuţiilor cu dânşii a fost aceea a unei întâlniri cu o parte din istoria P.N.L. când mai liniştită când mai efervescentă, indiferent că era vorba despre perioada interbelică sau cea de după revoluţie.  Am găsit la toţi cei trei distinşi domni nu doar o mare căldură sufletească ci şi o disponibilitate deosebită de a împărtăşi din experienţa lor celor interesaţi.  Chiar dacă vremurile prin care au trecut şi-au pus amprenta asupra aspectului lor fizic, nimic din ce li s-a întâmplat  şi când spun asta mă gândesc deopotrivă la anii de închisoare dar şi la cei petrecuţi  în exil nu le-a afectat credinţa în forţa şi misiunea pe care liberalismul o are de îndeplinit în România. Greutăţile întâmpinate de-a lungul vieţii nu i-au făcut să renunţe la liberalism şi la partidul în care s-au înscris la o vârstă la care nu împliniseră 18 ani. Despre adversarii politici de după 1990 îşi exprimă opinia ferm, tranşant dar fără resentimente. Mai severi mi s-au părut a fi cu acei lideri politici care au încercat şi reuşit în anumite momente după 1990,  să dezbine mişcarea liberală cu sau fără voia lor. Dârzenia pe care o arată în destule momente e însoţită de o conştientizare a faptului că, uneori puteau să acţioneze politic altfel şi de o recunoaştere a anumitor greşeli politice. Dintre toate sentimentele pe care au reuşit să mi le transmită cel mai important cred că a fost acela al datoriei îndeplinite.

  Pentru mine, momentul acesta al întâlnirii cu o parte din istoria P.N.L. este cel mai frumos moment de până acum din “istoria” prezenţei mele în rândurile liberalilor şi devine în egală măsură un motiv în plus pentru a fi mândru că sunt liberal.