Acum când urătorii au început deja să bată pe la uşi, doresc să urez multă sănătate, linişte şi îndeplinirea tuturor speranţelor, acelor care într-o lume agitată precum cea în care trăim, şi-au făcut timp să intre să citească ce am scris aici de-a lungul anului.
P.S. Promit pentru începutul anului viitor câteva texte de analiză asupra vieţii politice de la nivel naţional şi local.
”Mincinoşilor! ” aşa ar trebui să strige alegătorii care au votat în noiembrie P.S.D. şi P.D.-L. către, reprezenzentanţii celor două partide, acum când a devenit foarte clar că numeroasele şi aberantele lor promisiuni sunt doar vorbe deşarte. Să ne înţelegem, partidele politice sunt tentate în general în campaniile electorale să facă diferite promisiuni şi de multe ori, ele nu au în spate o analiză serioasă asupra posibilităţilor reale de punere în aplicare. Când însă de mai multe luni, întreaga lume e afectatată de o gravă criză economică iar reprezentanţii a două partide promit în campania electorală lucruri greu de realizat şi în condiţii normale, ne putem gândi că la mijloc e vorba de minciună sau de prostie. Neputând să-i bănuim de lipsă de inteligenţă, măcar politică, pe nici unul din liderii importanţi ai celor două partide surori spunem doar că, succesul lor electoral are la bază o mare minciună. Povestea cu greaua moştenire nu cred că mai poate fi acceptată din cel puţin un motiv. Ambele partide au avut oameni importanţi în diferite structuri ale statului, care le-au permis să cunoască realitatea economică şi socială din România.
Fără să surprindă cred pe prea mulţi dintre noi, pe locul întâi, în topul mincinoşilor, se află Train Băsescu . Relaxarea pe care o manifestă acum când, spune că ştie că nu există resurse financiare pentru promisiunile făcute nu a fost vizibilă şi în lunile anterioare campaniei elctorale când dădea dreptate sindicatelor în solicitările lor şi cerea guvernului liberal soluţionarea tuturor revendicărilor formulate. În marea lui dorinţă de a pune la colţ guvernul Tăriceanu , preşedintele nu a realizat contribuţia pe care o poate avea la decredibilizarea maximă a instituţiilor statului. Aştept cu multă nerăbdare să văd cum va explica şeful statului faptul că legea măririi salariilor cadrelor didactice pe care s-a grăbit să o promulge, nu poate fi aplicată acum. Să nu uităm ce a spus la şedinţa de guvern de sâmbătă “Am ştiut tot timpul situaţia reală” ( citat aproximativ) . În acest caz ne îndrebăm de ce a mai promulgat legea. Nici unul din avertismentele cabinetului Tăriceanu nu a fost luat în seamă de Traian Băsescu şi echipa lui de suflet iar peste planul anticriză al liberalilor bănuiesc că nici măcar nu s-au uitat fiind prea ocupaţi să trimită un român în Cosmos sau să ofere mii de euro românilor reveniţi acasă.
Fără să ofere explicaţii clare pentru nerespectarea promisiunnilor din campania electorală, frăţia celor două roze va contribui din plin la un absenteism şi mai mare la viitoarele alegeri. Marea realizare este că preşedintele şi-a găsit în sfârşit primul ministru ideal, putând astfel spera la un drum liniştit spre un nou mandat. Până la alegerile din noiembrie 2009 putem striga în cor spre liderii P.S.D. şi cei ai P.D.-L. ” Mincinoşilor!”
Trebuie să recunosc că dat fiind faptul că am stat acasă la mine în zilele acestea de sărbătoare am tot dat ocol blogului. În primul rând vă mărturisesc sincer că am o mare dificultate să definesc corect expresia “acasă la mine” deşi locuiesc în Iaşi de mai bine de şase ani. Dificultatea are la bază factori “obiectivi”. Istoria personală de această dată, a făcut ca după terminarea Facultăţii de Istorie să mă întorc pentru cinci ani în Roman, locul unde m-am format ca om, locul în care am spus prima dată “Te iubesc”, dar şi locul de care mă leagă amintiri precum prima zi în care am mers la şcoală de mână cu mama sau urăturile rostite împreună cu verii mei prin satul bunicilor, dipsăruţi între timp cu toţii. Reîntorcerea în Iaşi m-a obligat să mă adaptez recunosc nu fără greutate unui alt stil de viaţă. Anii petrecuţi în cele trei şcoli generale din Roman în care am predat, legătura afectivă puternică pe care am stabilit-o cu mulţi din elevii mei dublată de ideea desfăşurării unei munci utile, şi nu în ultimul rând câteva proiecte şi speranţe croite atunci, au contribuit serios la o anumită greutate în prinderea unor rădăcini în Iaşi. Am avut norocul în toţi aceşti ani să am lângă mine mai multe persoane care m-au susţinut în aproape toate iniţaitivele mele şi care, prin căldura pe care am primit-o din partea lor au reuşit să mă facă să mă simt şi în “dulcele târg al Ieşilor” ca acasă.
După mai mulţi ani în care am fost plecaţi din Iaşi, am decis ca anul acesta să rămânem acasă de Crăciun. Asta şi pentru că anul 2008 a fost unul foarte obositor şi agitat, nu doar din cauza campaniilor electorale. Am preferat să stau împreună cu Livia acasă, să primim colindători şi să depănăm amintiri împreună cu nişte buni prieteni. Bineînţeles că din discuţiile noastre trimiterile la politică nu au lipsit.
Zăpada de afară, venită la timp, a reuşit să-mi aducă liniştea de care aveam atâta nevoie.
După o campanie electorală agresivă şi realizarea unui pact electoral care va contribui la un absenteism şi mai mare la viitoarele alegeri, prezenţa începând cu ziua de vineri în fruntea Camerei Deputaţilor a Robertei Anastase este un semn de normalitate şi o victorie a bunului simţ care merită salutată. Mă bucur pentru faptul că una din camerele legislative ale României merge pe drumul deschis de Bogdan Olteanu pentru că, în felul acesta, viaţa politică românească are şansa să nu mai apară doar ca jocul unor pensionari care nu au ce face acasă. Ţinând cont de existenţa unui număr mare de români care nu au încredere, datorită educaţiei de tip patriarhal în primul rând, în doamnele care deţin funcţii de conducere, alegerea Robertei Anastase, în funcţia amintită, chiar dacă este în bună măsură rezultatul unui joc politic, poate contribui la formarea unei alte percepţii asupra rolului pe care-l pot juca femeile în societatea românească. Fiind discretă, elegantă, frumoasă, şi cumpătată în alegerea cuvintelor folosite, noul preşedinte al Camerei Deputaţilor are şansa, daca va dovedi şi competenţă în noua poziţie, să atingă obiectivul amintit.
Cazul ministrului Cătălin Predoiu reprezintă cu siguranţă una din cele mai mari provocari politice ale acestui sfârsit de an. Autorii săi sunt mai mulţi, şi ei se găsesc nu doar la Palatul Cotroceni ci şi în rândul noii coaliţii guvernamentale. Ceea ce a urmărit preşedintele Băsescu prin acceptul dat acestei nominalizări nu este greu de intuit. El a profitat de dorinţa firească până la un anumit punct, a oricărui om politic de a ramâne într-o funcţie din care a început să mişte un mecanism atât de complicat precum este cel juridic. Cu un ministru fost liberal şi care-şi declară chiar şi după autosuspendarea din P.N. L. credinţa în valorile liberale, preşedintele Băsescu speră să reducă la minim credibilitatea acelor adversari care vor prezenta în perioada următoare eventualele chemări pe la D.N.A drept atacurile ale justiţiei dirijate de şeful statului.
Rămânerea lui Cătălin Predoiu la justiţie a fost o provocare şi pentru liberali. Situaţia a semănat foarte mult cu momentul numirii lui Mihai Răzvan Ungureanu la S.I.E. Dacă liberalii au fost critici faţă de această nouă manevră a preşedintelui, imediat au sărit unii să spună că liberalii nu-şi susţin oamenii pe care i-au promovat. Dacă liberalii ar fi acceptat linistţi nominalizarea, cu siguranţă s-ar fi spus că la mijloc e un troc politic.
Premierul Emil Boc a răspuns şi el unei adevărate provocări dar, nu trebuie să excludem complet faptul că el poate fi în acelaşi timp şi unul din autorii ei. După ce în urmă cu trei luni îl desfiinţa pe Cătălin Predoiu acum, preşedintele partidului prezidenţial a demonstrat cât de mare este capacitatea lui de a lua palme peste cap de la preşedintele Băsescu dacă “interesele ţării o cer” dar şi ce memorie scurtă are din moment ce astăzi acelaşi blamabil ministru este vazut drept un om de mare caracter şi cu o mare competenţă profesională.
Nominalizarea aceasta a fost o provocare în primul rând pentru Cătălin Predoiu la care el a răspuns . Prea puţin legat de P.N.L. deşi a fost candidat la Parlament din partea liberalilor, Predoiu a fost tentat nu doar de o funcţie ci şi de perspectivele pe care aceasta i le deschide. Într-o societate precum cea românească în care clasa politică are o credibilitate redusă, exercitarea cu succes a unui mandat precum cel de la justiţie din partea unei mari coaliţii, dublată şi de calitatea de independent face din ministrul justiţiei un actor politic mai important decât putem sa ne închipuim. Dacă la toate acestea mai adăugăm şi bunele relaţii despre care se vorbeşte deja că le-ar avea la Bruxelles, putem să presupunem că liberalul autosuspendat de la justiţie are toate uşile politicii româneşti deschise inclusiv pe cea de la Cotroceni din 2009 sau de peste cinci ani. Cei care poate au în vedere un asemenea scenariu pierd din vedere faptul că întreaga aură a ministrului Predoiu, pe care se pregătesc s-o contruiască, e deja afectată de faptul că părăsind un partid în clipa în care acesta nu mai era la putere, el pastrându-si funcţia deţinută, s-a comportat asemănător unui mare număr de politicieni români. .
Din momentul în care înţelegerea dintre P.S.D. şi P.D.-L. a devenit publică, mulţi analişti politici au început să vorbească despre realizarea unui guvern între stânga şi dreapta. Avem de-a face în acest caz cu una din marile greşeli care se pot face într-o analiză asupra formării guvernului Boc. Acceptând ideea că unele din politicile publice ale P.N.L. au fost mai degrabă de stânga decât de dreapta, nu cred că cele două partide amintite mai sus au demonstrat prin ceva, din activitatea lor, că au vreo legătură cu ideologia în numele căreia vorbesc.
De mai mulţi ani, social-democraţia europeană dezbate diferite teme de interes general precum rolul statului în societatea contemporană. S-a întâmplat asta pentru că lideri precum Tony Blair sau Gerhard Schroder au realizat că mult discutatul “welfare state” nu mai poate fi invocat multă vreme şi mai ales nu mai poate oferi soluţii pentru multitudinea de probleme care apar. Împreună cu Bill Clinton, apropiat ideologic de ei, cei doi social democraţi europeni au făcut un pas serios spre ceea ce a fost denumită “A treia cale” care simboliza un compromis ideologic şi programatic, realizat pentru a-şi spori atractivitatea electorală. În tot acest timp, social-democraţia românească, fie ea sub forma P.S.D, sau a P.D., a accepetat foarte greu principii precum garantarea proprietatii private prin Constiuţie, sau cel al restituirii proprietăţii confiscate abuzive de către statul comunist. Poate cineva într-o zi va calcula exact câţi bani a pierdut România pe de o parte, datorită unor procese la tribunalele internaţionale determinate de acţiuni judecătoreşti ale celor care nu au fost repuşi în drepturile lor fireşti de către statul român după 1989, dar şi câte investiţii a pierdut statul român datorită ambiguităţilor din Constituţia de la 1991 în privinţa proprietăţii. Social-democraţii români au preferat să vorbească în campaniiile electorale din 1990 până astăzi de bogaţi şi săraci neamintând nimic despre averile pe care le-au acumulat ei în toţi aceşti ani. Refuzul de a realiza o analiză asupra propriului program este o dovadă a faptului că pentru liderii social-democraţi singurele lecturi au rămas Marx, Engels şi nu în ultimul rând Ion Iliescu.
Despre partidul prezidenţial putem spune că în cazul său lucrurile sunt şi mai clare. Devenit partid de dreapta peste noapte ca urmare a unei transformari asemănătare celor din poveşti, P.D.-L. exceptând eforturile remarcabile ale profesorului Valeriu Stoica de a le da un suport ideologic, doctrinar, nu a rostitit până acum nici măcar un principiu din doctrina inexistentă de altfel, numită populară. Despre o iniţiativă legislativă care să reflecte concepţia ba conservatoare, ba creştin democrată a echipei lui Emil Boc, nu cred să fi auzit cineva vreodată. Nu exclud din explicaţiiile posibile pentru această situaţie nici faptul că liderii P.D.-L. nu şi-au bătut capul până acum cu principii doctrinare pentru că au intuit corect faptul că, Traian Băsescu este un agent electoral sufiecient de puternic care le dă posibilitatea de a nu fi interesaţi de doctrine şi ideologii. Odată intraţi într-un guvern cu P.S.D., astfel de preocupări vor fi excluse complet. Întrebarea este cât va mai putea dura legitimarea politică a P.D.-L. prin persoana lui Traian Băsescu.
Ţinând cont de toate aceste observaţii, mă întreb în continuare unde este stânga şi dreapta politică românească de care se spune că au intrat în guvernul Emil Boc.
Dacă încă ne mai putem considera norocoşi ca români, atunci starea asta se datorează cu siguranţă existenţei în rândurile noastre a unui om precum Neagu Djuvara. Elegant, atent la tot ce se întâmplă în jurul său, fără a face compromisuri sau abateri de la principiile sale, Neagu Djuvara oferă, în aceste vremuri agitate, prin ultimul interviu dat ziariştilor de la Hotnews un adevărat recital şi o nouă lecţie de viaţă.
De mai multe zile am vrut să povestesc aici despre o experienţă personală. În 1998, la un an duă terminarea Facultăţii de Istorie, am devenit student al Facultăţii de Drept din cadrul “Universităţii Babeş-Bolyai”. Potrivit programei, unul din cursurile anului întâi a fost acela de Drept constituţional ţinut de lector dr, pe atunci, Emil Boc. Tânăr, dinamic, destul de deschis către studenţi, era tipul de profesor care creează acel cadru în care studentul se simte bine şi dă tot ce are mai bun. În condiţiile în care la noi, fiind studenţi la ceea ce se cheamă acum “Învăţământ la distanţă”, era vorba mai mult de lecţii de sinteză, discuţiile pe teme politice contemporane au apărut foarte repede. Remarcasem la el şi discursul critic la adresa clasei politice şi invocarea necesităţii unei rapide reforme a acesteia. Încurajat fiind de toate acestea am purtat mai întâi o discuţie pe tema expulzării din România a Evei Maria Barky, care făcuse nişte declaraţii mai tari pe tema drepturilor pe care statul român ar fi trebuit sa le acorde minorităţii maghiare iar apoi despre solicitarea U.D.M.R. ca cei pe care ii reprezintă să aibă propria universitate de stat. Dacă în privinţa primei situaţii mi-a explicat destul de clar că decizia de expulzare nu încălca nici o libertate( eu ca liberal am înţeles destul de greu asta), atitudinea mea faţă de al doilea subiect l-a înfuriat teribil. Văzând că în privinţa solicitărilor U.D.M.R. pentru o universitate de stat în limba maghiară eu insistam pe ideea că o asemenea solicitare este una legitimă, şi că în plus aduceam exemple din alte state în acest sens, profesorul Boc m-a întrebat unde am terminat prima facultatea( ştia că toţi de acolo terminasem deja o facultate). După ce am răspuns “Facultatea de Istorie, Universitatea Al.I. Cuza Iaşi” chipul i s-a luminat ca în faţa unui mare adevăr revelat atunci, după care a explicat satisfăcut poziţia mea ”De asta vreţi să se separe Babeş-Bolyai pentru că sunteţi de la Iaşi şi nu vă pasă dacă aici se vor bate studenţii şi profesorii ca în Belgia, unde valonii se luptă cu flamanzii”. Am rămas mut. Deşi unii dintre colegi m-au întrebat ce mi-a venit de l-am înfuriat pe profesorul Boc, trebuie să mărturisesc că la examen a fost absolut corect. A fost foarte sever dar corect.
Câţiva ani mai târziu m-am întors în Cluj pentru a participa la o dezbatere organizată de prietenii mei de la Liga Pro Europa cu titlul “Reforme necesare, reforme amânate” la care urma să apară şi Emil Boc, devenit lider naţional al P.D. şi primar al Clujului. Cum între timp deveniserăm şi aliaţi politici mă pregătisem să-i aduc aminte de ceea ce credea în urmă cu ceva timp despre solicitările U.D.M.R. şi mai ales despre explicaţia pe care o găsise pentru poziţia mea. Din păcate nu a venit. Am avut grijă însă, să dau celor din sală detalii despre viziunea europeană a profesorului Boc. Sper ca măcar Sabin Gherman să-şi fi ţinut promisiunea pe care mi-a făcut-o atunci şi să-i fi transmis salutul unui ieşean care “dorea”, după mintea lui, odată ce devenise student al “Universitatii Babes Bolyai”, “separarea” acesteia. Curată nebunie.
Faptul că profesorul Boc ne explica la cursuri cât de puţin important este preşedintele în alegerea unui premier iar acum susţine cu toată convingerea libertatea lui Traian Băsescu în aceeasşi direcţie, nu este decât o altă dovadă a consecvenţei sale.
