Într-o societate precum cea românească, în care toţi credem că ne pricepem la absolut orice,  guvernatorul Mugur Isărescu a simţit luni nevoia să apară într-o conferinţă de presă pentru a explica în termeni cât se poate de clari faptul că sistemul bancar românesc este solid, în ciuda zvonurilor apărute în ultimul timp. Recunosc că, au fost momente în aceşti ani când am spus că Mugur Isărescu este prea conservator în calitatea sa de guvernator al B.N.R. , în sensul că nu face prea multe eforturi ca şi în România creditul să devină facil şi “ieftin” . După puţinele mele cunoştinţe, creditul este motorul dezvoltării economice în orice economie de piaţă.  Tot ce s-a întâmplat în jurul nostru şi peste Ocean a demonstrat că “teoria” de care aveam eu ştiinţă, trebuie să fie serios amendată dar şi faptul că Isărescu a procedat corect în clipa în care nu a lăsat băncile din România să se joace după modelul anilor 90 cu ofertele lor de creditare.

Exasperat de lipsa de profesionalism a celor care şi-au tot dat cu părerea despre criza economică mondială şi pericolul care planează asupra României, guvernatorul Mugur Isărescu a decis să ofere periodic el şi colaboratorii săi mici cursuri de economie celor interesaţi. Cu bunul simţ ce îi este caracteristic, şeful B.N.R. a început să explice de ce sistemul bancar românesc este în afara oricărui pericol.  În toiul acestor explicaţii, transmisiunea în direct a conferinţei de presă  a fost întreruptă pe toate cele trei canale de ştiri Realitatea, Antena 3, N 24 cu diferite ştiri şi comentarii. Să întrerupi o conferinţă de presă aproape didactică a guvernatorului B.N.R., care avea drept obiectiv asigurarea liniştirii populaţiei pentru o discuţie cu Silviu Prigoană, spune cred foarte mult atât despre profesionalismul celor care lucrează prin televiziunile româneşti dar şi despre buna lor credinţă.

                    Într-o perioadă dificilă, precum este cea prin care trecem, intervenţia de vineri a preşedintelui Băsescu a fost cu siguranţă aşteptată de multă lume. Atent la ce se întâmplă în viaţa politică, şeful statului a întârziat tocmai în aceste  momente să intervină. A afişat chiar o atitudine de indiferenţă greu de explicat, plecând să viziteze pe românii din afară când cei din ţară erau destul de îngrijoraţi.  În locul unei invitaţii la Cotroceni a tuturor liderilor politici dar şi ai celor care conduc diferitele sindicate, preşedintele a preferat să vorbească singur aşa cum îi place de altfel să o facă cel mai adesea şi să atace. Deşi beneficiază la Cotroceni, bănuiesc, de specialişti, Traian Băsescu nu a prezentat nici de această dată vreo soluţie. A preferat în schimb să facă apel la responsabilitate, un cuvânt care rostit de domnia sa sună cam ciudat.  Înfrânt în plan mediatic de către guvern în războiul  pensiilor, preşedintele nu a pierdut ocazia să-i tragă acestuia un perdaf cum numai el ştie. Celălalt adversar, Parlamentul român nu a fost uitat nici el, fiind declarat iresponsabil. Foarte precis  când nu este vorba de o gafă politică a partidului de suflet, Băsescu nu a suflat o vorbă de această dată despre contribuţia P.D.-L. la povestea majorării salariilor profesorilor cu 50%. Acesta este motivul pentru care preşedintele a preferat în locul unei nominalizări precise a vinovaţilor, o generalizare păguboasă. Moralistul şi intrasigentul preşedinte, nu a suflat o vorbă despre încercarea unor deputaţi ai P.D.-L. de a scoate la lumină o iniţiativă legislativă prin care averile demnitarilor să nu mai fie publice. O poziţionare a preşedintelui şi într-un asemenea caz era necesară, în contextul discuţiilor din ultimele săptămâni despre veniturile considerabile ale unor funcţionari ai statului român. Din nou, comportamentul preşedintelui a fost asemănător unui om picat din lună. Reacţia lui a fost ca şi cum doar în aceste zile ar fi  aflat de veniturile unor bugetari din România. Ceea ce a făcut Traian Băsescu a fost din păcate şi de această dată un nou joc de imagine. A stat câteva zile ”retras” pentru a vedea care este trend-ul în opinia publică românească, după care a ieşit cu o declaraţie sulfuroasă prin care s-a propulsat în fruntea corului nemulţumiţilor. Că aceasta a fost raţiunea pentru care a ieşit  în public vineri, Traian Băsescu o dovedeşte şi prin liniştea afişată faţă de evenimentele din piaţa bursieră. Afirmând că bursa are o legătură cu economia românească doar  în proporţie de 5 % şi că puţini sunt  românii afectaţi de evoluţia B.V.B., şeful statului demonstrează că este adeptul calculelor mărunte şi al realizării unei strategii politice  pe termen scurt.  Cât despre imparţialitatea sa faţă de scena politică, nu putem spune decât că aceasta rămâne  pe mai departe o poveste frumoasă.   

                   Pentru că analizele şi comentariile asupra mandatului pe care Cristian Adomniţei l-a avut la Ministerul Educaţiei nu au contenit în săptămâna care tocmai s-a încheiat, vreau să fac şi eu câteva observaţii. Mai întâi ţin să spun că printr-o întâmplare, l-am întâlnit pe Cristi chiar marţi, ziua demiterii, în jurul orei 12 la intrarea în sediul guvernului. Aşteptam împreună cu un prieten, să vină cineva de la sala de studiu a Arhivei Diplomatice a M.A.E. pentru a putea intra şi cerceta documentele planificate pentru ziua respectivă. Cum datorită stagiului acesta de cercetare de la Bucureşti nu am reuşit să fiu alături de el la cununia civilă de sîmbătă, i-am urat mai întâi  clasicul “Casă de Piatră !” după care am schimbat repede câteva cuvinte despre motivul pentru care mă aflam acolo. Fiind vizibil grăbit, ne-am despărţit în scurt timp. Abia seara ajuns în faţa unui televizor, aveam să aflu că în dimineaţa zilei respective fusese schimbat de la minister. Am rememorat atunci puţin din mimica şi gesturile lui, care mi s-au părut a fi ale  unui om liniştit şi mulţumit.  Acceptând faptul că putea fi vorba de o falsă impresie, eu cred foarte serios că fostul ministru al educaţiei şi-a făcut datoria nu doar faţă de Iaşi ci şi faţă de ministerul pe care l-a condus. Încercând să înţeleg în aceeaşi seară ce s-a întâmplat, am făcut o scurtă revistă a presei care mi-a permis să  observ câteva lucruri. 

Mai întâi am sesizat prelungirea şablonului utilizat la numirea ca ministru şi anume, faptul că neapartenenţa la sistem nu îl califica de la început pentru acest post. Asta ca şi cum domni precum Atansiu, Miclea sau Hîrdău au reuşit datorită formării lor profesionale să aducă mari contribuţii sistemului educaţional. Mă întreb cum se face oare că, învăţământul  românesc are atâtea probleme, în ciuda faptului că până la Cristi a fost condus numai de profesori ? Întrebarea asta o formulez în calitate de fost dascăl timp de vreo opt ani.  M-am amuzat când am citit textul unei doamne de la “Gândul” care fără a face precizări, reproşa lui Cristi că “nu a reformat Şoala românească”. Dincolo de utilizarea unei perfecte limbi de lemn, un asemenea enunţ denotă şi o mare demagogie. Am remarcat în acelaşi timp limbajul violent, butucănos folosit de câţiva mari “analişti” precum Turcescu, Mircea Dinescu sau Adrian Ursu care, ar trebui să-şi demonstreze poate, mai întâi moralitatea, profesionalismul şi calităţile manageriale în domeniile lor de activitate înainte de a se pronunţa asupra modului în care a fost condus Ministerul Educaţiei în ultimul an şi jumătate.  

 Presa ieşeană nu a făcut nici ea excepţie. Ea poate răsufla uşurată acum, din moment ce Iaşul nu mai are nici un ministru. Nu cred că exagerez dar, încă de la intrarea tinerilor liberali ieşeni în guvern a existat o atitudine de ” adversitate” faţă de aceştia pe care eu unul nu am înţeles-o. Presa trebuie să fie critică faţă de cei care exercită diferite funcţii chiar şi în momentul în care aceştia locuiesc în oraşul în care-şi desfăşoară activitatea. Dincolo de asta însă, cred că atât în cazul lui Cristi dar şi a lui Tudor a existat o “răutate” absolut gratuită  faţă de ei din partea unor ziarişti. Acesta este motivul pentru care în curând îmi voi face timp să citesc articole scrise de presa clujeană despre activitatea miniştrilor pe care Clujul i-a avut după 1990 mai ales că, expresia ” grupuri de interese” a devenit în ultimul timp legată parcă de Iaşi deşi, legăturile de afaceri  transpartinice din oraşul condus de Emil Boc sunt cunoscute de toată lumea.

Am remarcat din nou cu prilejul schimbării lui Cristi de la Ministerul Educaţiei o anumită lejeritate a premierului de a renunţa la oamenii săi. După acceptul foarte rapid dat pentru părăsirea guvernului de către Teodor Atanasiu, Tudor Chiuariu, Paul Păcuraru şi presiunea din iarnă la adresa lui Ludovic Orban acum, a venit rândul lui Cristi Adomniţei. Dacă toate aceste mutări ar contribui la neafectarea imaginii P.N.L. atunci înseamnă că ” sacrificiul” nu a fost în zadar. Mă tem însă că lucrurile nu stau deloc aşa.  

Dincolo de toate calculele care s-au făcut în aceste zile şi consideraţiile asupra mandatului lui Cristi, cunoscându-l de ceva timp,( vreo nouă ani) sunt convins că experienţa acumulată, inclusiv în ultimele zile, va reprezenta pentru el un stimul important în bătăliile următoare, pe care le va duce cu aceeaşi decenţă şi bun simţ.  

                Încă din anii trecuţi, am realizat faptul că primarul Iaşului, Gh. Nichita are o plăcere deosebită să călătorească dacă nu în străinătate măcar până la Bucureşti unde nu pierde nici o şedinţă a partidului al cărui vicepreşedinte este. Nu e nimic condamnabil în ideea de a face deplasări în străinătate numai că, personal aş fi foarte bucuros dacă domnia sa şi-ar face astfel o imagine asupra modului în care trebuie să arate un oraş european şi la fel de bine ar fi dacă aceste vizite s-ar solda cu venirea ulterioară la Iaşi a unor investitori importanţi. Preocupat de problemele de interes naţional,  primarul nostru ne dă impresia că şi în momentele în care se află în Iaşi problemele acestuia, trec neobservate pe lângă el. Văd tot mai des în ultimul timp o linişte la edilul nostru şef care pe mine mă nelinişteşte. Indiferent de ce se întâmplă în jurul său Gh. Nichita afişează un zâmbet care seamănă izbitor cu acela al lui Ion Iliescu din perioada în care România condusă de el o lua la vale( anii 1990-1996). Deşi semnalele despre criza de la C.E.T. se înmulţesc, iar ieşenii devin tot mai nemulţumiţi din cauza bătăii de joc numit transport public, primarul se comportă ca şi cum nu ar şti nimic despre toate acestea. Prezent sau absent din oraş, îi simţim ” prezenţa” la fel de mult. 

Fără să am o explicaţie precisă dar, în ultimul timp vedem că până şi fotbalul care părea să fie cea mai apreciată activitate din Iaşi de către Gh. Nichita nu mai intră în atenţia lui decât prin asigurarea transmiterii unor sume importante de bani de la bugetul oraşului spre cel al clubului.  Sponsorii privaţi prezentaţi cu surle şi trâmbiţe în campania electorală, întârzie să apară în acte la Registrul Comerţului iar în tot acest timp ieşenii plătesc din banii lor o mare contraperformanţă  care se prefigurează pentru acest sezon. Vinovaţi pentru această situaţie, suntem noi ieşenii care în loc să-i spunem în vara acestui an prin votul nostru “Domnule  primar mai staţi acasă !” am ajuns să ne întrebăm unii pe alţii  “Unde e primarul?”

                De câteva zile mă aflu în Bucureşti împreună cu doi buni prieteni, de această dată nu pentru o deplasare la prezidiul Academiei Române, deşi problemele noastre de la A.D.Xenopol nu s-au rezolvat, ci pentru o cercetare în Arhiva Naţională, cea a Ministerului Afacerilor Străine şi a altor câtorva biblioteci. Fac această precizare pentru a nu mai crede iarăşi unii că, am dispărut din blogosferă tocmai în acestă perioadă încărcată politic, din cine ştie ce motive. Pentru că de la ultima vizită a trecut aproape un an am privit atent la ce se întâmplă în jur. Am constatat  că prea multe lucruri nu s-au schimbat. Agitaţia a rămas aceeaşi, motocicliştii din miez de noapte îşi văd liniştiţi de cursele lor,  ”amabilitatea” funcţionarilor la fel, atitudinea băieţilor de la paza diferitelor instituţii,  din care unii seamănă izbitor cu personajul Garcea, e neschimbată şi peste toate tronează lucrările la diferite clădiri care parcă nu se mai termină, producând un disconfort vizibil trecătorilor. Două lucruri am mai remarcat : lăsarea în paragină a unor monumente arhitectonice care oriunde în lume ar beneficia de mult mai mare atenţie din partea edililor şi nu în ultimul rând o prezenţă impresionantă  la manifestări publice de natură religioasă.  Spune oare şi asta ceva despre întârzierea procesului de modernizare al societăţii româneşti ? Eu cred că da.