Demagogia clasei politice româneşti, a unei părţi importante a ei, nu e un lucru care poate fi contabilizat doar în seama celor care fac astăzi politică. Apropierea campaniilor electorale, a stimulat mereu apariţia unor declaraţii, discursuri remarcabile prin exagerări de diferite tipuri. Ceea ce se întâmplă însă de câteva luni bune în România, cred că se apropie de culmea demagogiei, dacă  există una de acest fel. E aproape firesc ca partidele aflate în opoziţie să  fie tentate  să cadă în capcana populismului ieftin şi  a promisunilor de tot felul. Ele beneficiază de o libertate de care ar fi aproape nefiresc să nu încerce să profite. Cu toate acestea, cred că cele două partide mari, P.S.D. şi P.D.L. care se află astăzi încă în opoziţie, au intrat într-o competiţie care va avea sigur un pierzător dacă, nu se vor trezi la timp şi anume electoratul român. Înţeleg să promiţi mii de km de şosea, deşi ai fost la guvernare destui ani, să vorbeşti de reforma educaţiei deşi ai avut şi aici miniştri dar, să susţii în actualele condiţii că România îşi poate permite o mărire a salariilor celor care lucrează în învăţământ şi sănatate, când criza economică mondială îşi face de ceva timp şi în România prezenţa, întrece parcă limita bunului simţ. Ca unul ce am mâncat o pâine destul de neagră în învăţământul preuniversitar vreo cinci ani, ştiu că pentru foarte mulţi profesori o mărire cu 50% ar fi o adevarată mană cerească. Învăţământul şi sănătatea, şi aici datorită mamei mele ştiu cum stă treaba, au fost până acum câţiva ani cenuşeresele bugetului României şi asta în primul rând pentru că liderii politici de diferite culori politice au reacţionat mai mult la forţa mişcărilor sindicale iar în cazul celor două domenii nu a fost vorbva de aşa ceva. Fără a invoca acum cifre, cred că ultimii ani au adus câteva modificări importante în ambele domenii, existând evident loc de mai bine. Bunul simţ al celor care lucrează aici a fost şi de această dată evident, sindicatele acceptând în prima fază doar o mărire cu 9% aşa cum negociase cu ministerul educaţiei. A fost nevoie ca o doamnă fost ministru, să se joace puţin cu cifrele într-o lege,  pentru a se ajunge la nebunia de acum. Bineânţeles că parlamentarii care au votat legea au partea lor de responsabilitate pentru momentul în care au votat gândindu-se mai mult la voturile pe care le-ar putea obţine, decât la posibilităţile economice ale ţării. Acela a  fost doar începutul unui spectacol demagogic din care, parcă nu mai ieşim, deşi o criză economică  serioasă bate la uşă.

Lansarea unui blog este ca de fiecare data un eveniment. Cind este vorba de blogul unui prieten raportarea este ceva mai dificila.  Cunoscindu-l pe Mugur, ma astept ca perseverenta care stiu ca il caracterizeaza sa se remarce si in postarile pe blogul personal. Stilul direct, transant de exprimare al lui Mugur, cred ca vor atrage destui vizitatori care vor putea astfel sa vada cum se raporteaza omul politic Mugur Cozmanciuc la viata politica romaneasca si locala. Multa bafta Mugur !

www.cozmanciuc.ro

  
Incurajat de numarul mare de vizitatorii care au lecturat articolul despre liberalism publicat duminica, am decis sa pun pe blog astazi intregul volum dedicat conservatorismului romanesc coordonat impreuna cu bunul meu prieten, Mihai Chiper.

Textul este in format PDF si poate fi lecturat cu un simplu click pe urmatorul link:

Conservatorismul romanesc

Când am trecut la noul format al blogului am promis că voi posta şi texte scrise de mine despre liberalismul românesc. Din mai multe motive reuşesc să fac acest lucru abia acum. Primul text pe care il puteti vedea aici face parte din volumul pe care l-am coordonat în anul 2005 împreună cu bunul meu  prieten, Ovidiu Buruiană, lector dr la Facultatea de Istorie din Universitatea Al.I.Cuza din Iaşi. Volumul a avut ca titlu  Liberalismul romanesc. Tendinte, strucuri, personalitati si a fost practic un numar al revistei Xenopoliana, Buletin al Fundaţiei A.D.Xenopol.  Din păcate, deşi aprecierile la adresa lui au fost pozitive, volumul nu a beneficiat de o lansare decât cea din cadrul Institutului de Istorie A.D.Xenopol. Poate data viitoare va fi altfel. Mărturisesc că intenţionez să postez pe blog întregul volum dar, până la lămurirea câtorva chestiuni tehnice am decis să public doar textul meu. Chiar dacă între timp în urma unor lecturi noi am avut tendinţa de face câteva modificări am decis să-l las aşa cum arăta în urmă cu trei ani. Ca pentru fiecare postare în parte aştept şi acum reacţii.

Click pe linkul de mai jos pentru a putea citi textul in format PDF :

P.N.L. (1876-1888). O GUVERNARE EFICIENTĂ SAU DIFERENŢA ÎNTRE TEORIE ŞI PRACTICĂ

Peste câteva zile vom publica tot aici în întregime de aceasta dată, un volum de studii consacrat conservatorismului românesc pe care l-am coordonat  împreună cu un alt prieten al meu, Mihai Chiper, şi care a văzut lumina tiparului în vara acestui an. Vreau ca această publicare să fie un fel de avanpremieră a lansării pe care sper să o organizez în această toamnă.

                   Din Evenimentul zilei de astăzi, http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/824500/Fostul-consilier-al-lui-Ion-Iliescu-intra-in-PDL/   aflăm că în sezonul acesta al transferurilor , P.D.-L. a făcut recent o achiziţie importantă. Este vorba despre Ioan Talpeş. Distinsul domn nu este altul decât fostul consilier al lui Ion Iliescu, şef al S.I.E, şi senator P.S.D. Acelaşi domn este fondatorul unei fantome de partid intitulat “Uniunea Populară Social-Creştină”care s-a remarcat în perioda suspendării lui Băsescu prin susţinerea categorică a acestuia. Acesta este motivul pentru care preşedintele României i-a şi mulţumit acestuia în seara zilei de 19 mai. Întrebarea firească credem, este de unde atâta dragoste la un fost consilier al tovarăşului Iliescu, atât de atacat de Traian Băsescu, faţă de actualul preşedinte ? Este oare din perioada anterioară anului 1989 ?  A contribuit oare şi Ioan Talpeş, prin legăturile lui cu băieţii din sistem, la câştigarea mandatului de preşedinte de către Traian Băsescu? Pentru cei mai mulţi dintre noi toate acestea rămân întrebări fără răspuns.

Alăturarea acum a lui Ioan Talpeş la marea armadă a lui Băsescu nu este decât urmarea firească a evenimentelor din ultimii ani. Faptul că Talpeş nu are nici o problemă legată de dosarul său şi afişează o seninătate fantastică nu ne mai miră. Ne amuză doar când auzim că în P.D.-L. va mai funcţiona încă o platformă politică şi anume una creştin-socială condusă de Talpeş. La confuzia ideologică existentă deja în partidul prezidenţial asta era tot ce le mai lipsea.

Suntem convinşi însă că lupta pentru un fotoliu de senator din sectorul patru dintre Ioan Talpeş şi Dan Voiculescu, va fi una foarte interesantă. Ţinând cont de faptul că Voiculescu s-a reapropiat de P.S.D. putem denumi confruntarea dintre cei doi ” razboiul celor două roze” sau ” războiul steluţelor”.

Cu o credibilitate şi aşa destul de scăzută, Parlamentul român va trebui în perioada următoare să treacă un nou test “elaborat” de această dată, de doi reprezentanţi ai P.D.-L.,  adică tocmai de membri ai  partidului care se prezintă din ce în ce mai mult drept stindardul moralităţii în politica românească.  Cu multă nonşalanţă, doi lideri ai partidului prezidenţial au redactat un proiect de lege care aşteaptă să fie aprobat de către legislativ potrivit căruia, candidaţii la Parlament şi la Preşedinţie ar trebui să nu mai fie obligaţi să completeze declaraţiile de avere şi de interese înainte de a-şi depune candidatura. Motivul invocat, sfidează pur şi simplu ridicolul sugerând că, aflând ce avere are un candidat alegătorii nu-l vor mai vota şi în felul acesta dreptul constituţional de a candida este afectat. Grijulii pentru starea de sănătate a reprezentanţilor noştri, autorii legii buclucaşe menţionează că gestul de a completa o declaraţie de avere este un act inutil care produce un serios disconfort viitorilor parlamentari. În faţa acestor argumente “solide”, sperăm ca binecunoscuta productivitate a legislativului de la Bucureşti să-l ajute în evitarea unei noi situaţii ridicole iar, proiectul de lege menţionat  să fie uitat definitiv  în sertarele actualilor  parlamentari.

                   Ceea ce acum câteva săptămâni părea a fi doar un zvon, de astăzi a devenit o realitate : Nicolae Văcăroiu a devenit preşedinte al Curţii de Conturi. În ciuda faptului că liderii P.S.D, au negat cu multă forţă o asemenea variantă nu i-am crezut nici o clipă pentru că  Văcăroiu a manifestat în ultimii ani o “cuminţenie” deosebită faţă de tulburările din partid care, trebuia într-un fel răsplătită. Pentru cel care a fost numit “Hagi al finanţelor româneşti” numirea pe noul post pare cu siguranţă o încununare a activităţii sale de “mare” economist deşi memoria mea îl reţine mai degrabă în ipostaza de cel mai slab prim-ministru pe care România l-a avut după 1990 dar şi în postura de părinte spiritual al celor două bănci la care în anul 2000 era acţionar majoritar Sorin Ovidiu Vântu. Nefiind demonstrată de nici o instanţă din România incompatibilitatea dintre funcţia de vicepreşedinte al Senatului României, deţinută în 2000 şi cea de preşedinte al B.I.D. dar şi de ” coordonator” al Băncii  Române de Scont, Văcăroiu  este acum dezinhibat şi-şi permite să se prezinte ca un specialist  obiectiv, ajuns la maturitate, pentru care funcţia de preşedinte al Curţii de Conturi este o provocare veritabilă. Alegerea lui în această nouă demnitate sugerează existenţa unei colaborări între mai multe forţe politice din rândul cărora am sperat să nu facă parte şi liberalii. Dacă era vorba despre un specialist precum Tănăsescu sau Mişu Negriţoiu nu aveam de făcut prea multe comentarii. Trecutul lui Nicolae Văcăroiu ar trebui să fie un stimul serios pentru cei care l-au sprijinit pentru noua poziţie în cadrul statului  român în a adresa alegătorilor români îndemnul  ”Dormiţi liniştiţi, nea Nicu veghează pentru voi !”.

                   Zilele acestea am avut o nouă probă în privinţa modului în care tovarăşul Ion Iliescu înţelege funcţionarea democraţiei. În loc să se bucure pe ascuns pentru faptul că Parchetul General a dispus, neînceperea urmăririi sale  penale în dosarul deschis cu privire la decesul a patru persoane şi rănirea altor trei prin împuşcare în ziua de 13 şi în noaptea de 13-14 iunie 1990, succesorul lui Nicolae Ceauşescu şi-a manifestat în public nemulţumirea pentru îndrăzneala procurorului Dan Voinea de a fi declanşat urmărirea sa penală. Evident că nu mă aşteptam ca fostul prim secretar să manifeste vreo urmă de regret pentru ce s-a întâmlat în 13-15 iunie 1990 sau să-şi ceară scuze faţă de cei umiliţi în urma sosirii în Bucureşti a minerilor. Astfel de “practici” nu intră în obiceiul tovarăşilor marca Ion Iliescu. Limbajul folosit de Iliescu la adresa partipanţilor la mitingurile din Piaţa Universităţii arată că pentru fostul preşedinte înţelepciunea nu a venit odată cu înnaintarea în vârstă. Victimele mineriadei din iunie 1990 ar putea chiar să mulţumească acum pentru că de această dată, nu au mai fost etichetaţi drept legionari sau golani precum în alte ocazii, fiind asociaţi doar unor grupuri anarhiste care în viziunea fostului preşedinte pentru că “au atacat instituţiile staului” au primit ce meritau. Mirarea sa pentru faptul că a putut fi obiectul unui dosar de anchetă al Procuraturii tocmai el ” şef al statului ales cu 85% de cetăţeni” este o dovadă a modului în care înţelege el funcţionarea democraţiei, respectiv aprecierea acesteia ca un sistem în care liderilor politici importanţi nu li se poate întâmpla nimic indiferent de acţiunile în care sunt implicaţi.

 Aştept să văd acum reacţia societăţii civile faţă de această ultimă decizie interesantă a Procuraturii, dar şi a ziarelor care au monitorizat până acum foarte atent activitatea justiţiei româneşti, asta în condiţiile în care în justificările apărute pentru neînceperea urmării penale s-a vorbit şi despre scurgerea a 18 ani de la incidentele din iunie 1990.

Nu voi avea o satisfacţie aparte dacă Iliescu va fi până la urmă declarat vinovat în celălalt dosar legat de evenimentele din iunie 1990, aflat în acest moment  la Directia de Investigare a Infractiunilor de Criminalitate si Terorism (DIICOT) din cadrul Parchetului General. Cred doar că, o sentinţă în ceea ce-l priveşte ar fi o reparaţie morală absolut necesară şi o încercare de intrare în normalitate.