Chiar dacă se spune că în politică o expresie precum “datorie morală” nu -şi are locul şi rostul eu cred încă,  în faptul că măcar peste câţiva ani vom putea vorbi despre obligaţii morale şi în viaţa politică românească fără a avea impresia că persoana din faţa noastră ne crede naivi sau rupţi de realitate. Când  P.N.Ţ.C.D. ratase intrarea în Parlament în anul 2000, puţini erau cei care păreau să realizeze faptul că înfrângerea partidului condus de Corneliu Coposu în anii 90, nu se datora doar proastei politici de personal  şi a unor greşeli gvernamentale ci şi demarării unor reforme nepopulare şi a unei ambiţii devenite ilogice din punct de vedere politic de a continua un proiect  a cărui valabiliate expirase. Ideea de a avea toate partidele de centru- centru-dreapta la un loc se dovedise o soluţie salvatoare în anii 90 în faţa maşinii de stat şi de partid aşa cum fusese definit F.S.N. de chiar ideologul său, Silviu Brucan. Mâna întinsă în 1995 P.N.L. prin acceptul reintrării sale în C.D.R. nu a fost uitată de către P.N.L. dovadă în acest sens fiind solidaritatea pe care liberalii au manifestat-o în interiorul arcului guvernamental, cu P.N.Ţ.C.D. Datorită acordului amintit, liberalii au căpătat din nou vizibilitate iar de pe poziţiile pe care le-au avut în interiorul guvernului au putut să-şi pună în practică unele idei ale programului lor. Decizia P.N.L. din 2000 de a candida din nou separat s-a datorat unei percepţii greşite a P.N.Ţ.C.D. asupra societăţii româneşti văzută în continuare ca fiind una interesată de o retorică anti-comunistă, dar fără o clarificare doctrinară şi în egală măsură unei dorinţe fireşti a liberalilor de a-şi măsura direct forţele. 

Anii au trecut iar astăzi P.N.Ţ.C.D. este pe punctul de a rata pentru a treia oară intrarea în parlament, situaţie care cred  că ar duce la dispariţia definitivă a acestui partid. În condiţiile discuţiilor despre întocmirea listelor pentru aceste prime alegeri uninominale iată că a apărut şi ideea concretizării protocolului încheiat dintre P.N.Ţ.C.D. şi P.N.L. în primăvara acestui an. Dacă ţinem cont că avem candidaturi uninominale nu putem vorbi ca până acum de faptul că cei 30 de lideri ţărănişti ar fi duşi în spate de P.N.L. chiar dacă vor avea sigla liberală în dreptul lor. În loc să aducă duzina de artişti, sportivi şi alte vedete locale,  care apar de obicei în campaniile electorale, este mult mai bine ca liberalii să facă un gest politic precum cel amintit. Punerea în aplicare a documentelor semnate se pare marţi seara, ar însemna un sprijin important dat  de P.N.L. unei mişcări creştin-democrate de care România are nevoie dacă nu pentru sănătatea organismului ei politic măcar pentru a avea o intrare sigură la Internaţionala Populară, în plus  liberalii ar răspunde peste timp unei mâini întinse de Corneliu Coposu.  

               Oricât de mult ar place sau nu unora, informaţia potrivit căreia Adriana Săftoiu a trecut în rândurile P.N.L. şi va candida la Prahova este cu siguranţă ştirea( politică) zilei.  Am urmărit-o cu mult interes pe Adriana Săftoiu încă de la primele sale apariţii publice şi ce am remarcat la dânsa în primul rând, a fost profesionalismul de care a dat dovadă în tot ce a făcut şi moderaţia în exprimarea convingerilor. În acelaşi timp am observat bunul simţ de care a dat dovadă după plecarea de la Cotroceni, când, în ciuda modului în care a fost tratată de Traian Băsescu, nu a făcut niciodată comentarii aiurea la adresa fostului şef. Ţinând cont de toate acestea dar şi de alte câteva motive nu pot decât să spun  “Bine aţi venit doamnă Adrina Săftoiu printre liberali ! ” iar lui Traian Băsescu şi celor de la P.D.-L.” somn uşor !”.

http://www.cotidianul.ro/adriana_saftoiu_candideaza_pentru_pnl_in_fieful_lui_patriciu-53329.html  

                   Rupt de realitate, aşa mi s-a părut la ultima emisiune difuzată ieri de B1TV, Theodor Stolojan. Vreau să spun de la început că pentru mine fostul preşedinte al P.N.L. a fost o bună perioadă de timp un model bun de urmat pentru cei care doresc să facă politică şi asta pentru că îmi produsese impresia unui profesionist care după ce a realizat câteva lucruri  în meseria lui, decisese să facă politică în mod serios. Asta nu înseamnă că nu am avut de la început câteva semne de întrebare asupra unor mişcări pe care le-a făcut în plan politic. Printre ele aş aminti intrarea în echipa lui Iliescu în ciuda discursului de tehnocrat, pe care-l avusese în perioada în care fusese prim-ministru, de nuanţă liberală. Apropierea de P.N. L. din 2000 a fost în acest context o mare surpriză, nu însă pentru Valeriu Stoica şi apropiaţii săi. Nu am înţeles nici cum a reuşit să treacă peste “figurile” pe care i le-a făcut Traian Băsescu de-a lungul timpului şi să se raporteze la actualul preşedinte precum la un erou, făcând asta chiar cu riscul distrugerii unui partid care a avut o  încredere maximă în el.  

În emisiunea de ieri am văzut un Theodor Stolojan dezorientat, care îşi închipuie în continuare că formaţiunea politică în care a ajuns adjunctul lui Emil Boc, poate să conducă singur România, din această toamnă. La fel ca şi alţi lideri ai P.D.-L.,  Stolojan trece cu multă uşurinţă peste momentele în care colegii săi au colaborat( şi colaborează ) cu P.S.D. şi continuă să pozeze în campionul dreptei româneşti condamnând colaborările P.N.L. cu P.S.D., pe care nici subsemnatul nu le agreează doar că eu aş vrea să folosim aceeaşi unitate de măsură când judecăm pe unii sau pe alţii.  Ceea ce nu înţelege Theodor Stolojan este că mai ales pentru electoratul de centru-dreapta, ceva mai atent la programe si clarificări ideologice, nu mai sunt suficiente doar discursurile şi lecţiile de retorică ele trebuind să fie însoţite de politici publice clare. Din păcate, tocmai despre astfel de lucruri nu ne-a vorbit Stolojan preocupat însă de identificarea unor modalităţi, pe care le intuim, de a mai rupe noi grupuri din P.N.L. Spre deosebire de fostul preşedinte al P.N.L., eu cred în faptul că liberalii au învăţat lecţia P.N.Ţ.C.D. iar ceea ce speră astăzi dânsul, respectiv încolonarea altor liberali pe lângă cei deja existenţi, în spatele lui Traian Băsescu, nu se va întâmpla.

Probabil că, după anunţarea nominalizării unei alte persoane decât dânsul la funcţia de prim-ministru, va avea timp să mediteze şi asupra politicilor publice de centru-dreapta dar şi asupra consecinţelor acţiunilor sale politice din ultimii ani.

                Apropierea alegerilor parlamentare a început deja să agite apele politicii româneşti. Partidele dau tot mai multe semne de nerăbdare în aşteptarea marii confruntării. Strategiile de campanie ale unor partide sunt sesizabile fără un prea mare efort. Văzând că în ciuda semnalelor date în ultimul timp nu mai sunt prea mulţi politicieni liberali care să fie tentaţi să treacă în P.D.-L., conducerea acestui partid pare a fi hotărâtă să coopeteze reprezentanţi de marcă ai  societăţii civile.

Trecerea lui Cătălin Avramescu şi Sever Voinescu din lumea presei în cea politică nu este o surpriză pentru mine. Ambii foşti ziarişti au emis  de mai multă vreme pe diferite subiecte opinii asemănătoare cu acelea enunţate de P.D.-L. sau de Palatul Cotroceni. Cunoscând apropierea lor de Valeriu Stoica intuiesc că acesta a avut un rol decisiv în sosirea lor în partidul prezidenţial, urmând să-l ajute pe fostul ministru al justiţiei în definitivarea a ceea ce acesta vrea să fie “doctrina dreptei”. Personal cred că în felul acesta dânşii au dat o probă de onestitate asumându-şi în sfârşit fără echivoc o identitate politică. În acelaşi timp nu cred că, în ciuda energiei de care dau dovadă, vor reuşi să reformeze aşa cum îşi doresc nici clasa politică pe care au criticat-o până acum şi nici propria formaţiune politică. Nu vreau să fiu maliţios dar nu pot să nu remarc faptul că liderii P.D.-L. se străduie, fără a fi ceva blamabil în sine,  să aducă în arena politică oameni cu o notorietate formată deja în loc să fie preocupaţi de formarea unor lideri din structura proprie. Ce par să ignore este faptul că notorietatea şi credibilitatea obţinută în societatea civilă nu se transformă automat în voturi.   

                Ca o confirmare a faptului că afirmaţia mea de ieri privitoare la rolul nefast al lui Măgureanu în viaţa politică românească nu e departe de adevăr, vă recomand pentru lectură interviul lui Victor Ciorbea din Adevărul de astăzi. http://www.adevarul.ro/articole/in-1997-magureanu-mi-a-sugerat-ca-sunt-in-afara-jocului/362027

               De mai multe zile media ieşeană şi o parte a clasei politice locale dezbăte un subiect “tare”: plecarea lui Solcanu din P.S.D. Dacă la nivel naţional, tonul comentariilor pe acestă temă este mai mult unul indiferent, rece, la Iaşi sesizez o uşoară tristeţe legată de această ruptură în marea familie a P.S.D. Pe mine această veste de care am aflat graţie unui bătrân simpatic, de la o mănăstire de lângă Slănic Moldova, foarte atent la ştirile difuzate  la radioul său, mă lasă indiferent. Ţin să spun că acelaşi respectabil domn mi-a spus mai întâi  că ” şeful ăl mare de la Iaşi, Nichita a plecat din P.S.D. “. După mai multe întrebări şi răspunsuri am descoperit că era vorba despre Ion Solcanu şi nu Gh. Nichita.

Încercând să fiu cât se poate de obiectiv vreau să spun că pentru mine Ion Solcanu este unul dintre eşecurile politicii ieşene. Când spun asta mă gândesc la câteva lucruri :

                - în ciuda faptului că ani de zile a avut o putere desoebit de mare nu a realizat nici un proiect cu adevărat important pentru Iaşi, mai mult chiar  mutarea centrului economic de la Iaşi la Bacău s-a produs în perioada în care el a fost “jupânul” politicii ieşene având în acelaşi timp şi o poziţie importantă la nivel central;

                -  datorită stilului său de a face politică anii ‘90 au fost la Iaşi ani irespirabili, iar influenţa lui s-a resimţit în foarte multe domenii;

                - dacă atragerea unor investiţii era o treabă ceva mai grea, am aşteptat ca măcar atragerea unor  fonduri pentru cultură şi instituţiile de cultură din Iaşi atât de văduvite în acest sens,  să fie în atenţia senatorului Solcanu;

                - nu a fost preocupat niciodată de evoluţia ideologică a P.S.D. deşi formaţia sa intelectuală şi profesională puteau fi argumente importante pentru a fi interesat de o modernizare a formaţiunii din care a făcut atâta timp parte; pentru a fi mai concret nu-mi aduc aminte ca Ion Solcanu să fi organizat  măcar o dezbatere doctrinară, ideologică la Iaşi şi asta pentru că a crezut la fel ca mulţi alţi pesedişti că va putea câştiga alegerile 100 de ani având drept icoană pe sfântul Ion.

                - a aplicat la Iaşi aceleaşi metode pe care P.S.D. le-a patentat la nivel naţional, “furtul ” unor lideri politici de la alte partide;

                -simţind că nu mai poate să apară cu, capul sus la Bucureşti fără să aibă câştigată primăria oraşului Iaşi, Ion Solcanu a apelat la primul transfer important aducând în partid un lider politic, Gh. Nichita, de la partidul frate, P.D., care nu performase politic obţinând scoruri ruşinoase în 1996 şi 2000 (când nu depăşisese 5%) dar nu se remarcase nici în plan profesional decât prin conducerea R.A.J.A.C. într-un mod păgubos pentru ieşeni. Maşinăria pe care i-a pus-o imediat la dispoziţie avea să-l transforme într-un adevărat Făt -Frumos al social-democraţiei de pe Bahlui. Cu siguranţă mai sunt destui ieşeni care-şi aduc aminte cum Nichita, după puţin timp de la fuga din P.D. a devenit din simplu consilier, viceprimar şi apoi primar interimar, totul făcându-se la limita regulamentelor;

               -o altă achiziţie deosebită a fost Mihai Baciu, lider judeţean al P.D. fără realizări politice şi el, profesor de marxism înainte de ‘89 luat la P.S.D.  în ianuarie 2004, cu puţin timp înainte de vizita la Iaşi a lui Traian Băsescu,  pentru a da o lovitură socotită mortală în laboratoarele puterii de atunci, alianţei D.A.;

                - ţinând cont de excesele de limbaj naţionalist pe care P.S.D. le-a avut mult timp , nu a fost o mare surpriză aducerea sub aceeaşi umbrelă a unui lider politic precum Anghel Stanciu, devenit cunoscut pentru discursurile sale populiste şi naţionaliste şi membru de vază al P.R.M. timp de mai mulţi ani. Lui avea să i se alăture după alegerile  locale din 2004 Constantin Neculau remarcat şi el pentru vocabularul şi comportamentul, demn de alte vremuri,  avut atât în şedinţele din Consiliul Local dar şi la alte reuniuni publice; 

Aceştia sunt câţiva din colaboratorii senatorului Solcanu. În loc să încerce formarea şi susţinerea unor oameni din interiorul partidului a preferat să apeleze la “transferuri” iar valorea , caracterul lor  deosebit a fost simţit din plin de senatorul fost P.S.D. când nici unul din ei nu a schiţat vreun gest de solidaritate cu el. În felul acesta senatorul Ion Solcanu resimte pe propria piele veridicitatea zicalei “ Cum îţi aşterni, aşa dormi”.

P.S. 1 Un amic îmi spunea zilele trecute că are senzaţia după plecarea lui Solcanu din P.S.D., că asistăm la un episod din ” Ciocoii vechi şi noi”;

P.S. 2  Un alt amic mi-a adus aminte cum în timpul grevei din 1994 ( sau 1995) în timp ce un anume domn Holban, profesor la Fcaultatea de Geografie parcă,  secretar de stat din Ministerul Educaţiei, ne cataloga drept legionari şi golani pentru că strigam împotriva guvernului Văcăroiu, domnul Solcanu, profesor la Facultatea de Istorie în loc să încerce să afle doleanţele studenţilor ne acuza în plen că ” tocăm banii statului degeaba”. Evident că acum la sfârşit de mandat sunt tentat să spun eu despre activitatea distinsului profesor că  a tocat banii statului degeaba.

                    Am avut zilele astea încă o dovadă a faptului că ceea ce este apreciat drept o chestiune politică gravă în orice ţară democratică şi nu doar aici,  şi anume colaborarea, într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, a şefului unui serviciu secret  cu personaje implicate în structurile altor servicii, în România nu trezeşte interesul prea multor persoane. Când spun asta mă refer la studiul istoricului american Lary Watts, elaborat sub ” egida” C.I.A. şi care afirmă răspicat că fostul şef al S.R.I. , Virgil Măgureanu, ar fi avut de-alungul timpului mai multe contacte cu reprezentanţi ai K.G.B. despre care nu a raportat şefilor săi.  În aceste condiţii mă întreb dacă  nu era firească  neîncrederea cercurilor politice americane faţă de România în anii 90 când, în acelaşi timp noi ne manifestam public dorinţa de a face parte din structurile N.A.T.O. dar iată că făceam serios cu ochiul “fraţilor” de la Răsărit.

Informaţiile pe care le ştiam şi noi ceilalţi despre contribuţia lui Măgureanu la desfăşurarea unor procese politice din România  după 1990 şi  colaborarea cu K.G.B., despre care vorbeşte istoricul american,   http://www.ziua.net/display.php?data=2008-07-21&id=240479&kword=Magureanu+KGB ne îndreptăţesc să afirmăm că Virgil Măgureanu a fost un alt personaj politic malefic din istoria României postdecembriste.