Aş minţi dacă nu aş recunoaşte că nu am aşteptat cu o oarecare emoţie rezultatul discuţiilor de duminică din B.P.N. al P.N.L. şi mai apoi din Delegaţia Permanentă. Spun asta pentru că dincolo de performanţa lor guvernamentală, liberalii au avut mereu, nu doar după 1989, puternice tendinţe centrifuge. Declaraţiile inabile ale premierului care în primele sale apariţii televizate în loc să remarce doar scorul bun obţinut de partid a ţinut să facă trimitere la sancţionarea celor cu rezultate slabe, însoţite şi de anunţul pripit al unei noi candidaturi a domniei  sale la preşedinţia partidului, constituiau premise suficiente pentru un conflict serios în familia liberală. Aceasta mai ales pentru faptul că, rivalitatea dintre cei doi protagonişti Orban-Tăriceanu, nu era un secret pentru nimeni. Dovedind că au învăţat ceva din greşelile trecutului, conducerea liberalilor a găsit o măsură diplomatică pentru sancţionarea filialei din Bucureşti dar şi a celorlalte care au obţinut rezultate slabe, transformând astfel un moment aşteptat de multă lume ca un moment în care focul începea să ardă din nou, într-unul de firească analiză.

Câteva observaţii merită a fi făcute. Mai întâi aş vrea să spun că dincolo de raţiunea care a dominat de această dată în familia liberală, sunt câteva lucruri care nu mi-au plăcut. Aş fi vrut înainte de toate să văd la Ludovic Orban, un gest care ar fi contribuit cu siguranţă la creşterea credibilităţii sale şi anume asumarea clară a eşecului, concretizată în demisia sa. Chiar dacă s-a simţit încolţit imediat după alegerile din 1 iunie, o declaraţie precum cea în care afirma că el nu cunoaşte instituţia demisiei a  făcut cu siguranţă mult rău imaginii sale. Accepatarea calmă a deciziei luate de forul superior al partidului a mai atenuat pentru mine, puţin, din impresia negativă creată de refuzul demisiei. În acelaşi timp, neincluderea lui Orban în noul comitet de conducere a P.N.L. Bucureşti, aflarea acestei situaţii de la presă şi aplicarea unor artificii precum aducerea ministrului sănătăţii de la Mureş la Bucureşti pentru redresarea situaţiei din capitală, mă fac să cred în posibilitatea ca premierul să fi aşteptat o ocazie precum cea oferită de rezultatul nesatisfăcător al alegerilor , pentru a obţine un ascendent important asupra unuia din posibilii  săi contracandidaţi la preşedinţia PNL, în primăvara lui 2009. Dincolo de faptul că asemenea desfăşurări de forţe pot crea impresia unei “lucrături ” politice, ele sunt practic ocazii pierdute pentru potenţarea rezulatelor bune obţinute la aceste alegeri. Dacă sunt acum liniştit este pentru faptul că astăzi, spre deosebire de perioada anterioară anului 1989, nimeni nu mai poate rămâne veşnic într-o funcţie indiferent ce ar face.