Aş minţi dacă nu aş recunoaşte că nu am aşteptat cu o oarecare emoţie rezultatul discuţiilor de duminică din B.P.N. al P.N.L. şi mai apoi din Delegaţia Permanentă. Spun asta pentru că dincolo de performanţa lor guvernamentală, liberalii au avut mereu, nu doar după 1989, puternice tendinţe centrifuge. Declaraţiile inabile ale premierului care în primele sale apariţii televizate în loc să remarce doar scorul bun obţinut de partid a ţinut să facă trimitere la sancţionarea celor cu rezultate slabe, însoţite şi de anunţul pripit al unei noi candidaturi a domniei  sale la preşedinţia partidului, constituiau premise suficiente pentru un conflict serios în familia liberală. Aceasta mai ales pentru faptul că, rivalitatea dintre cei doi protagonişti Orban-Tăriceanu, nu era un secret pentru nimeni. Dovedind că au învăţat ceva din greşelile trecutului, conducerea liberalilor a găsit o măsură diplomatică pentru sancţionarea filialei din Bucureşti dar şi a celorlalte care au obţinut rezultate slabe, transformând astfel un moment aşteptat de multă lume ca un moment în care focul începea să ardă din nou, într-unul de firească analiză.

Câteva observaţii merită a fi făcute. Mai întâi aş vrea să spun că dincolo de raţiunea care a dominat de această dată în familia liberală, sunt câteva lucruri care nu mi-au plăcut. Aş fi vrut înainte de toate să văd la Ludovic Orban, un gest care ar fi contribuit cu siguranţă la creşterea credibilităţii sale şi anume asumarea clară a eşecului, concretizată în demisia sa. Chiar dacă s-a simţit încolţit imediat după alegerile din 1 iunie, o declaraţie precum cea în care afirma că el nu cunoaşte instituţia demisiei a  făcut cu siguranţă mult rău imaginii sale. Accepatarea calmă a deciziei luate de forul superior al partidului a mai atenuat pentru mine, puţin, din impresia negativă creată de refuzul demisiei. În acelaşi timp, neincluderea lui Orban în noul comitet de conducere a P.N.L. Bucureşti, aflarea acestei situaţii de la presă şi aplicarea unor artificii precum aducerea ministrului sănătăţii de la Mureş la Bucureşti pentru redresarea situaţiei din capitală, mă fac să cred în posibilitatea ca premierul să fi aşteptat o ocazie precum cea oferită de rezultatul nesatisfăcător al alegerilor , pentru a obţine un ascendent important asupra unuia din posibilii  săi contracandidaţi la preşedinţia PNL, în primăvara lui 2009. Dincolo de faptul că asemenea desfăşurări de forţe pot crea impresia unei “lucrături ” politice, ele sunt practic ocazii pierdute pentru potenţarea rezulatelor bune obţinute la aceste alegeri. Dacă sunt acum liniştit este pentru faptul că astăzi, spre deosebire de perioada anterioară anului 1989, nimeni nu mai poate rămâne veşnic într-o funcţie indiferent ce ar face.    

                  De câteva zile asistăm la o situaţie cel puţin interesantă în viaţa politică românească. Pentru unii liberali,  a vorbi despre o reapropiere de P.D.-L. devine similar cu a trăda interesul partidului condus cândva de Brătieni, a se vedea aici cum, dincolo de responsabilitatea eşecului de la capitală, lui Orban i s-au reproşat mai voalat sau direct şi presupuse negocieri cu Blaga şi colaboratorii săi. În acelaşi timp, liderii partidului prezidenţial deşi apreciaseră public programul electoral al lui Orban, au preferat să constituie o alianţă ciudată cu partidul lui Becali, decât să se apropie de P.N.L.  Evident că şi pentru mine ca liberal, încercarea lui Traian Băsescu de a distruge P.N.L. rămâne un păcat greu de iertat dar nu mă simt deloc confortabil nici în momentele în care văd din partea unor lideri P.N.L.  o disponibilitate destul de mare de a se apropia de P.S.D. după alegerile din toamnă.

Dincolo de aceste observaţii rămâne întrebarea logică dacă, exceptând  adversitatea unor lideri actuali a celor două partide mai sunt şi alte motive ce împiedică reapropierea dintre doi foşti parteneri. Ceea ce mi se pare cel mai grav este faptul că nici una dintre cele două partide nu par să realizeze pericolul revenirii în forţă la guvernare, a unei stângi politice nereformate şi profund populiste. Când vor realiza asta va fi însă prea târziu, iar singurul lucru care le va rămâne în acel moment de făcut, va fi aruncarea responsabilităţii de către unii asupra altora.

Un articol în acelaşi sens am văzut astăzi la Doru Buscu in Cotidianul.

http://cotidianul.ro/salvarea_lui_traian_asociatii-49377.html 

După o campanie electorală agitată, am găsit în Ziarul de Iaşi, o analiză interesantă asupra obiceiurilor politice româneşti, aparţinând lui Mihai Chiper.

http://www.ziaruldeiasi.ro/cms/site/z_is/news/mita_electorala_158661.html

                   Chiar dacă apropierea de momentul meciului de fotbal disputat de România împotriva Olandei poate produce impresia că titlul de mai sus “trimite” la pierderea unei ocazii importante pentru echipa naţională de a realiza o performanţă deosebită, vreau să fac la câteva zile de la turul doi alegerilor, câteva comentarii, pe seama ratării de către ieşeni a unei şanse de a depăşi stadiul de oraş medieval.

 Am spus-o încă din momentul lansării candidaţilor P.N.L. pentru consiliul local că prin modul în care vor vota, concetăţenii noştri vor alege între un mod de a conduce oraşul asemănător cu acela de admnistrare al unui bloc şi acela al unei afaceri de succes. Fără a minimaliza munca pe care o fac cei din prima categorie, Iaşul ar fi meritat măcar pentru următorii patru ani un altfel de primar decât Gheorghe Nichita ce nu are nici un element care să ne facă să sperăm că el va deveni vreodată un adevărat  manager. Am înţeles după câteva zile de la alegeri de ce ministrul Educaţiei Cristian Adomniţei nu a reuşit să câştige fotoliul de la Palatul Rosnovanu : prea tânăr pentru gusturile ieşenilor, membru al unui guvern criticat pe drept şi pe nedrept,( motivele ar putea continua) dar am crezut că un om matur, care venea cu un C.V. profesional bine conturat şi cu o anumită experienţă politică va fi preferat unui om care până nu a venit la partidul-stat luase în două competiţii electorale pentru funcţia de primar în jur de 5%, iar ca director al uneia din marile regii ale oraşului demonstrase până la preluarea fotoliulului  de primar că nu are nici o calitate pentru a deveni primarul de care avea nevoie Iaşul. Nu am fost un mare admirator al domnului Dumitru Oprea din câteva motive. Primul ar fi legat de modul în care a forţat plecarea din PNL, atacurile la adresa formaţiunii pe care a condus-o,  injuriile la adresa lui Cristian Adomniţei din timpul campaniei, amestecul politicului cu religia, tendinţa spre lucruri “grandioase”( precum tablourile lui Balasa) şi nu în ultimul rând un spirit puţin înclinat spre dialog. Nu pot să trec prea uşor nici peste acceptarea de către Dumitru Oprea a asocierii cu nişte tovarăşi plecaţi din P.S.D. cu puţin timp înainte de alegeri şi reconvertiţi brusc la dreapta politică românească.

Toate acestea nu mă împiedică să cred că macar şi pentru necesitatea de a produce o schimbare în administraţia Iaşului ar fi fost util ca oraşul nostru să aibă un alt primar. Nu putem trece nici peste faptul că experienţa europeană pe care  Dumitru Oprea o are, ar fi putut fi o premisă importantă pentru grăbirea modernizării  oraşului nostru, atât de mult întârziată. 

Îndrăznesc să afirm că Dumitru Oprea a pierdut alegerile de la Iaşi pe mâna lui, datorită unor greşeli cauzate de rigiditatea sa sau unor sfaturi neinspirate . Întrebarea care apare este însă dacă prin aceasta înfrângere, a pierdut doar Dumitru Oprea sau şi  Iaşul. 

                   Campania din Bucureşti a readus în dezbaterea publică evenimentele din 13-15 iunie 1990 pe care  le consider printre cele mai tragice din istoria României postdecembriste. După o revoluţie denumită a tinerilor, noul regim a reuşit performanţa deosebită de a anula întregul capital de imagine câştigat în decembrie 1989 dar poate mai grav de atât a fost formarea rapidă în rândul unei mari majorităţi a românilor a sentimentului  că revoluţia a fost în zadar sau doar în folosul unora. Când aceeaşi tineri, împreună cu un grup de intelectuali au încercat să arate societăţii româneşti că drumul pe care încercau să-l croiască societăţii româneşti Ion Iliescu şi ai lui,  nu era cel bun, prea puţini români au vrut să audă semnalul de alarmă tras de primii. De acest fapt aveau să profite emanţii revoluţiei Ion Iliescu, Petre Roman şi întreaga lor echipă. În marea lor dorinţă de a-şi consolida puterea, toţi cei amintiţi  nu au ezitat să folosească o parte a societăţii româneşti împotriva celeilalte. Mineriada din 13-15 iunie avea să fie prima dovadă a faptului că eşalonul doi al regimului comunist ieşit la iveală după decembrie 1989, nu era dispus să cedeze prea uşor puterea pe care şi-o dorise  atât de mult.  În aceste condiţii, discuţia din Bucureşti despre cine a contribuit mai mult la mineriadă provocată de liderii P.D.-L. mi s-a părut cel puţin indecentă, în condiţiile în care ea a avut loc între cele două ramuri ale F.S.N. rebotezate între timp în P.S.D. şi P.D.-L.

Dincolo de toate aceste scurte consideraţii, în primăvara acestui an  am avut ocazia să discut, în cadrul unor cursuri ţinute la Vatra Dornei, cu un grup de tineri deosebiţi, din diferite zone ale ţări, cu vârste diferite, interesaţi de viaţa politică românească din secolul al XIX-lea dar şi cea contemporană, despre 13-15 iunie 1990. În acest cadru am descoperit un interes deosebit în rândul tinerilor şi pentru identificarea cauzelor datorită cărora a fost posibil un eveniment ruşinos precum cel amintit. Reacţia lor de protest faţă de una din marile manipulări din istoria românilor, m-a făcut să fiu optimist în privinţa viitorului societăţii româneşti.

Pentru readucerea aminte a ce s-a întâmplat în 13-15 iunie 1990 trimit mai jos către câteva link-uri.

http://www.youtube.com/watch?v=Cbe3VSlAOTI&feature=related

  http://www.youtube.com/watch?v=b-zD-fUsXa8&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=dr_lR27RCp8&feature=related

                   Ieri, Casa Regală din România a sărbătorit 60 de ani de la consfinţirea căsătoriei Regelui Mihai cu Regina Ana. Comentariile pozitive pe marginea acestui eveniment au fost o surpriză pentru mine.  Ea se datorează faptului că eu unul nu am uitat momentele în care Regelui Mihai nu i s-a permis în anii 90 să revină în ţară, ca urmare  a dispoziţiilor date de liderii eşalonului doi ai Partidului Comunist Român ce preluaseră puterea în 1989, excelent reprezentaţi de Ion Iliescu şi Petre Roman. Speriat de succesul înregistrat de vizita întreprinsă de Regele Mihai cu ocazia sărbătorilor de Paşte din 1992, Ion Iliescu a făcut tot ce a putut pentru a bloca reintrarea suveranului român în propria ţară. Puţini intelectuali şi lideri politici au avut ” curajul ” necesar să protesteze faţă de abuzurile comise de regimul Iliescu în privinţa Regelui Mihai şi asta pentru că retorica folosită de liderii F.S.N.,  indiferent de forma sa de exprimare, cuprindea nu doar în timpul campaniei electorale, trimiteri consistente la “regimul burghezo-moşieresc” reprezentat de ultimul monarh al României. Atât de puternică a fost întreaga campanie încât până şi unul din liderii opoziţiei de atunci,  Emil Constaninescu, care beneficiase  în perioada 1992-1996  de un lobby serios din partea Casei Regale , avea să se dezică de Regele Mihai. Mai grav, nici din momentul în care a devenit preşedintele României, Emil Constantinescu nu şi-a mai adus aminte de suveran.  

                   Repoziţionarea lui Ion Iliescu faţă de suveranul român, din momentul în care a redevenit preşedintele României i-a adus un capital important de imagine pe plan extern aşa că prezenţa lui aseară la un eveniment important pentru Casa Regală nu m-a surprins dar, parcă nu aş fi vrut să- l văd acolo nici pe primul preşedinte postdecembrist şi nici pe Petre Roman, cu o contribuţie la fel de mare în umilirea Regelui.

                   Nu ştiu din ce motive Traian Băsescu nu a fost prezent la sărbătorea regalităţii româneşti. Dacă lipsa lui se datorează neinvitării sale, atunci spun că a fost o greşeală dar, de aici şi până la atitudinea manifestată de acesta când a fost întrebat de ce nu a fost prezent, arată că cel puţin două cărţi nu i-au trecut prin mână în perioada în care se afla pe vasul pe care se laudă că l-a condus şi anume “Codul bunelor maniere” şi manualul de istorie.

                   În ciuda faptului că datorită ultimelor evoluţii de pe scena politică românească, puţină lume mai crede în posibilitatea unor noi punţi de comunicare şi colaborare între P.N.L. şi P.D.-L., iată că “Societatea Timişoara”, reunind intelectuali care au fost în întreaga perioadă postdecembristă  foarte critici la adresa lui Ion Iliescu şi a guvernelor emanate de el, adresează un apel liderilor celor două partide amintite pentru reunirea forţelor în vederea blocării stângii nereformate reprezentate de P.S.D. Personal cred că un asemenea demers vine prea târziu, răul fiind deja comis. Vom avea însă ocazia să vedem cu toţii,  ecoul unui asemenea demers şi mai ales eficacitatea lui. 

http://www.ziua.net/display.php?data=2008-06-11&id=238617