In dimineaţa asta cineva mi- a trimis un sms în care mă întreba dacă e adevărat că am trecut la PD-L. A urmat un schimb de sms-uri în care eu am etichetat o asemenea trebuşoară drept o glumă proastă . In faţa scepticismului manifestat  faţă de rămânerea mea în P.N.L. am cerut persoanei respective   să imi spună care este numele său pentru că  nu-l aveam în agenda telefonică. Solicitarea mea a rămas fără răspuns. Fără să fac un caz din asta nu pot decât să mă amuz când mă gândesc că, în ciuda faptului că am spus de mai multe ori în diferite împrejurări că nu voi pleca niciodată din P.N.L., există oameni care cred că eu aş putea comite un asemenea gest.  

După votul de vineri al B.P.M. si cel de sâmbătă al B.P.J. al P.N.L. pot spune că am intrat în linie dreaptă în privinţa campaniei electorale. Faptul că din lista numeroasă de colegi care s-au înscris în competiţia internă am fost votat pentru poziţia 7 la Consiliu Local este pentru mine o onoare şi o dovadă că acei colegi care au avut drept de vot au apreciat corespunzător actvitatea pe care am desfăşurat-o timp de nouă ani  în cadrul P.N.L. Greul  începe abia din acest moment. Ce cred ca este important e faptul ca liberalii continua o directie si anume a aruncarii in lupta politica  a unor oameni tineri. Trebuie sa fii rau intentionat sa nu remarci pozitiv faptul ca din 11 candidati la Consiliu Local, patru sunt tineri din care, cel mai in ” virsta” Ficu Anghel are 36 de ani. Din pacate celelalte partide nu au avut aceeaşi încredere în tineri mergând pe formule “consacrate”.

    Obişnuiţi să prezentăm consecvenţa oamenilor politici drept o calitate, nu prea ştim cum să reacţionăm în faţa unor declaraţii precum cea a lui Ion Iliescu de ieri din momentul lansării candidaţilor P.S.D. pentru alegerile locale din acest an. Înţelegem nevoia de îmbărbătare, specifică oricărei competiţii politice, pe care a resimţit-o Iliescu în momentul în care a văzut o sală precum cea de ieri, plină cu membri şi simpatizanţi dar, de aici şi până la utilizarea unor discursuri de tipul celor din anii 90 cred  că este o cale destul de lungă. Identificarea liberalilor drept exponenţi ai celor mai bogaţi români, când mai toată lumea din ţara asta ştie ce averi au reprezentanţii P.S.D. mi se pare o probă clară a incapacităţii fostului preşedinte de a depăşi ceea ce a învăţat în şcoala de partid. Tot aici a învăţat că doar principiile susţinute de el sunt cele utile societăţii, în timp ce restul sunt o expresie a demaogiei. Nu am crezut niciodată că fostul partid de guvernământ va reuşi să se modernizeze, în primul rând datorită incapacităţii demonstrate în timp, de a trimite acasă pe cei care au făcut ca prin comportamentul lor public  să se vorbească despre stânga românească, o bună perioadă de timp,  în şoaptă . Prin menţinerea unui lider precum Ion Iliescu, care vorba bancului binecunoscut nici nu ştie, nici nu vrea, să aibă o altă abordare asupra vieţii politice, P.S.D. demonstrează în mod clar că este foarte bine ancorat în trecut.  

Reportajul Mirelei Corlatan din Cotidianul de ieri, reprezintă o nouă dovadă asupra faptului că activitatea C.N.S.A.S. trebuie continuată şi chiar intensificată, dacă este posibil. Sunt câteva domenii printre care se află şi cel al istoriei pentru care lămurirea relaţiei cu trecutul în cazul celor celor care au activat şi activează aici este de o importanţă deosebită. În clipa în care vom cunoaşte biografia neromanţată a  celor care au puteri de decizie vom putea găsi explicaţii pentru solidarităţile manifestate din 1990 şi până astăzi dar şi pentru exprimarea anumitor poziţii publice pe subiecte “delicate”.

Acestea sunt motivele pentru care am considerat textul Mirelei Corlatan drept articolul zilei. http://cotidianul.ro/demascare_cu_public_la_academie_istoricul_florin_constantiniu_a_fost_informator-43710.html   

Cu mare “emoţie” am aflat zilele acestea că după ce mai mută lume, printre care şi subsemnatul,  a cerut Primăriei Iaşi să facă publică  lista proiectelor ce fac parte din programul “IAŞI 600″ şi să aducă precizările necesare în privinţa desfăşurării lor, pe 18 aprilie va începe marele spectacol. Obţinem astfel o explicaţie pentru modul în care s-au derulat până acum lucrurile pe tema aceasta şi anume încropirea unui program care să dea posibilitatea lui Gheorghe Nichita sa-şi facă “puţină” campanie electorală. În condiţiile date  mă întreb de ce nu s-a fixat debutul  proiectului amintit  exact în timpul campaniei electorale. Ar fi fost poate, mai puţin costisitor pentru bugetul P.S.D. dar şi al municipalităţii ieşene.

Pe acelaşi subiect am remarcat articolul publicat în Ziarul de Iaşi de ieri.

http://ziaruldeiasi.ro/cms/site/z_is/news/iasi_600_155168.html    

Am aşteptat cu mult interes să văd cum va fi  reflectată în presă dar şi în blogosferă  lansarea candidaţilor pe care P.N.L.  îi susţine la alegerile locale din acest an şi pot spune  că sunt mulţumit de modul în care au apărut mesajele transmise de liderii liberali  cu  acest prilej.

Pentru mine personal,  evenimentul de sâmbătă  afost un nou pas spre marea “confruntare”. Chiar dacă de  această dată, nu am mai ţinut un discurs ca la Adunarea Generală de pe 23 martie trebuie să recunosc faptul că, am fost ceva mai emoţionat şi asta dintr-un singur motiv. Pe scenă, mai apropiaţi sau ceva mai îndepărtaţi de locul în care am stat se aflau primul ministru al României, miniştrii apărării şi cel al culturii, nume consacrate politic dar şi profesional  în Iaşi în diferite domenii precum  Prof. dr. Camelia Gavrilă, Prof. Univ. Dr. Ing. Dorina Isopescu, director al SAPARD şi al Agenţiei de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, Eugen Ţicău, Acad. Prof. dr. docent Radu Miron, actorul şi regizorul Ioan Sapdaru dar şi colegii mei de generaţie dintre  care Anghel Ficu, Marius Bojor,  sau Mugur Cozmanciuc  au deja o anumită experienţă în administraţie iar alţii,  precum Marius Dangă,  deşi se află şi ei ca şi mine la prima încercare politică serioasă sunt pregătiţi pentru ” lupta ” electorală.  Alături de ei şi de cei pe care nu i-am menţionat dar în care P.N.L. îşi pune toate speranţele pentru obţinerea unui rezultat bun la alegerile ce bat la uşă,  m-am simţit mândru că sunt liberal.

http://www.realitatea.net/playlive2.php?file=/media/video/video_001_00169831_1207400741_00.flv

M-am uitat o bună perioadă de timp cu interes la conferenţiarul Valentin Stan şi la emisiunile în care-şi expunea teoriile cu privire la diferitele mişcări de pe arena internaţională, în primul rând pentru că mă interesează nu doar politica internă, dar şi cea externă. În al doilea rând trebuie să recunoaştem că spre deosebire de politica internă, evoluţia relaţiilor internaţionale nu este în atenţia prea multor analişti politici din România, iar cei care o fac trădează de multe ori un amatorism deosebit. Am privit apoi cu “amuzament” la acelaşi analist văzând rapiditatea trecerii de la un registru sobru, serios la unul minor în intervenţiile sale.

Ultimele apariţii ale lui Valentin Stan mă fac să cred  că, dincolo de frustrarea de care  pare că  nu s-a vindecat după ce a părăsit Ministerul Afacerilor Externe, are şi câteva probleme de adaptare la mediul înconjurător. Nu poţi pretinde să fii luat în serios în momentul în care crezi că eşti interesant doar dacă arunci cu noroi în toată lumea. Chiar dacă solidaritatea de breaslă este un lucru rar întâlnit măcar o atitudine de respect faţă de doi colegi, şi când spun asta mă gândesc la Mihai Răzvan Ungureanu şi Adrian Cioroianu, se poate pretinde oricui.

Ştiu că românilor le place ironia şi uneori tonul uşor băşcălios dar,  de aici şi până la injuriile aduse de veselul mustăcios la adresa ultimilor doi miniştri de externe ai României, primului ministru şi preşedintelui României mi se pare că e o distanţă mare pe care Valentin Stan a parcurs-o deja.  Nu ştiu ce stă la baza comportamentului analistului Stan, dar el este un exemplu pentru modul  păgubos în care un universitar îşi poate folosi experienţa şi expertiza de care dispune. Prin maimuţăriile sale din ultimul timp şi invectivele aduse la adresa preşedintelui, Valentin Stan merită din plin titlul de “Vadim Tudor” al Universităţii Bucureşti.       

 După modul în care a decurs discuţia dintre preşedintele S.U.A. şi cel al României, şi declaraţiile făcute de primul în faţa presei de la Neptun, putem spune că am asistat la o adevărată lecţie despre cum se face politică şi diplomaţie la nivel înalt. O săptămână care ar trebui să dea dovada capacităţii României privind organizarea unui eveniment de anvergura celui ce are loc zilele astea la Bucureşti, a debutat în mod absolut nefericit prin interviul preşedintelui Băsescu de  la TVR. Ne-am obişnuit ca Traian Băsescu să critice virulent pe adversarii săi interni dar, când e vorba de trimiteri la relaţiile externe ale României cred că avem dreptul să cerem şefului statului român, să manifeste ceva mai multă prudenţă. Cineva spunea într-o zi că, mai multe din acţiunile politice ale preşedintelui României arată că el nu are un consilier serios pe probleme de politică externă. Eu cred că lucrurile sunt de fapt mai grave. Interviul de la TVR poate fi analizat din trei direcţii. Prima, ar fi cea a corectitudinii politice pe care o manifestă. Să faci parte dintr-un guvern, în care nu eşti tocmai ultimul ministru, care parafează un tratat şi apoi să-l etichetezi drept un dictat, în condiţiile în care  raţiunea ce a stat la baza lui este binecunoscută, nu e 0 performanţă uşor de atins. Să etichetezi drept slugi pe unii din oamenii politici ai acestei ţări ce au contribuit la integrarea în N.A.T.O. şi U.E. e o chestiune ce ţine de bun simţ. Când ştim însă că din  poziţia pe care o deţine astăzi, Traian Băsescu ar fi putut aduce măcar în discuţie tratatul cu Ucraina dar el a preferat să tacă , ne gândim serios că preşedintele României face o politică externă la plesneală şi că îşi modelează reacţiile în funcţie de  diferitele stări prin care trece.

A doua direcţie este cea a raportării la Rusia. Nu am înţeles şi nici nu cred că voi înţelege care este raţiunea pentru care Traian Băsescu este în declaraţiile sale atât de radical când vine vorba despre Rusia. Afirmaţia, de acum câţiva ani,  ” Marea Neagră lac rusesc” putea fi înţeleasă ca o scăpare, numai că tot ce a urmat sugerează un adevărat program politic. Dacă Rusia îşi poate permite să mai trimită săgeţi spre Bucureşti, România nu poate face acelaşi lucru din multiple consideraţii. Când aproape tot timpul, S.U.A. au subliniat importanţa unor bune relaţii cu Rusia, preşedintele României frizează ridicolul “dialogând” arţăgos cu Vladimir Putin la postul naţional de televiziune. Dacă ar fi fost un om politic realist ar fi încercat să nu rateze o întâlnire cu Putin, în condiţiile vizitei acestuia în România ori toate referirile la Rusia arată că pentru şeful statului român o relaţie bună cu unul din statele cele mai importante ale Europei  nu pare să aibă o importanţă deosebită.

A treia direcţie este cea a proiectelor  politice pe care şi le-a asumat preşedintele României pentru summit-ul de la Bucureşti. Implicarea atât de puternică a României în susţinerea integrării în  N.A.T.O, acum sau în perioada următoare, a Macedoniei, Georgiei sau Ucrainei arată faptul că din păcate suntem “rupţi ” de discuţiile ce au loc în cancelariile statelor N.A.T.O. Dacă S.U.A. îşi pot permite un eşec, România nu este în aceeaşi situaţie.

În timp ce preşedintele nostru se remacă în preajma unui eveniment de imporanţă mondială, prin declaraţii hazardate, cel american a promis sprijin Ucrainei dar fără să pară că e vorba de un proiect personal, a venit apoi la Bucureşti unde a ştiut să remarce elogios contribuţia României la diferitele desfăşurări de forţe N.A.T.O. dar şi să evite delicat subiecte  precum acordarea vizelor şi cazul Teo Peter. Să fie vorba despre relaxarea unui preşedinte aflat la final de mandat sau despre experienţa unui leader care ştie ce înseamnă şi politica dar şi diplomaţia adevărată?