Ultima scrisoare pe care preşedintele României a trimis-o premierului are darul să sublinieze din nou, dacă mai era nevoie, ruptura care există între cele două palate. Clipa  de maximă “efuziune” sentimentală de la numirea noului ministru al justitiei când, văzând rapiditatea recunoaşterii celui desemnat, unii cârcotaşi vorbeau de o înţelegere Băsescu-Tăriceanu, trebuia în imaginaţia bogată a locatarului de la Cotroceni , rapid spulberată. Momentul a fost ales exact  când numărul celor care sunt nemulţumiţi de taxa auto creşte. Traian Băsescu a simţit nevoia să-şi arate din nou  faţa de lider politic populist Afirmaţiile cuprinse în scrisoarea trimisă lui Tăriceanu cu privire la taxa amintită conţine în opinia mea o adevărată incitare la nesupunere civică. Cred că dacă un post de televiziune îşi poate permite aşa ceva, şefului statului îi este interzis măcar moral dacă nu prin lege să îndemne lumea la nerespectarea unei legi. Fiind vorba însă de Traian Băsescu nimic nu ne mai surprinde. 

                               “Prietenii” preşedintelui de la Antena 3, au arătat aseară nu doar semnăturile miniştrilor de la P.D., pe legea mult invocată în ultimele săptămâni, dar au prezentat şi declaraţii din 1997 când moralistul de astăzi Băsescu în calitate de ministru al trasporturilor a impus  o taxă auto numită de români Taxa Băsescu. Preşedintele a ştiut atunci să iasă câştigător numai că acum, ar trebui să ne spună foarte exact  ce s-a întâmplat cu acei bani, mai ales că fiecare dintre noi a văzut în ţară destule drumuri care arată precum după un atac aerian şi la marginea căruia poate fi văzută plăcuţa celebră ” Aici sunt banii dumneavoastră”. Între timp premierul a înţeles rostul scrisorilor şi a declarat că nu le mai primeşte. Întrebarea este dacă îşi închipuie cineva că preşedintele se va opri aici în exprimarea măreţei lui griji faţă de români ?   

Dacă mai exista cineva care se îndoia de necesitatea clarificării relaţiei cu trecutul a unora dintre noi, iată că astăzi România Liberă ne dă din nou o probă asupra caracterului hidos al regimului comunist. Ceea ce mă sperie cel mai mult este posibilitatea ca procurori formati in spiritul scolii de la Bran sa-si fi desfasurat activitatea dupa aceleasi metode si dupa 89. Datorita informatiilor pe care le contine materialul “Magistrati-securisti”, am considerat ca acesta este articolul zilei.

http://www.romanialibera.ro/a119826/magistratii-securisti-formati-la-scoala-de-la-bran.html

  Când  am decis publicarea pe blog a textului refuzat domnului profesor Florea Ioncioaia de către Ziarul de Iaşi, nu mi-am închipuit că el va stârni avalanşa de reacţii  pe care o constat de câteva zile. Din acest motiv simt nevoia să  fac câteva precizări punctuale.

                        1. Mai întâi vreau  să spun că decizia conducerii cotidianului amintit, m-a surprins, pentru că articolul cu pricina nu era unul polemic –politic care să fi atras ziarul în speculaţii specifice perioadei în care ne aflăm. În acelaşi timp,  Ziarul de Iasi mă obişnuise să publice inclusiv articole polemice, critice la adresa “patriarhilor” culturii ieşene. Aşa s-a întâmplat de pildă în cazul conflictului de la Institutul de Istorie A.D.Xenopol, când Ziarul de Iaşi a publicat mai multe texte despre evoluţia unui conflict administrativ cu prezentarea tuturor punctelor de vedere. Pentru o asemenea atitudine nu pot fi decât recunoscător. Tocmai din acest motiv pentru mine, a fost o mare surpriză  poziţia redactorului şef .

                        2. Am citit cu mult interes explicaţia domnului Toni Hriţac publicată pe blog-ul personal pe acelaşi subiect, dar în opinia mea, dânsul nu reuşeşte să explice suficient de credibil motivul ce a stat la baza deciziei pe care a luat-o. Domnia sa vede din start o legătură directă între conflictul administrativ de la Departamanentul de Jurnalism şi afirmaţiile pe care profesorul Ioncioaia le face în textul său. În al doilea rând când vorbeşte despre caracterul unilateral al textului fostului său colaborator, domnul Hriţac nu explică de ce nu a preferat publicarea acestuia, pentru ca ulterior să apară şi  varianta domnului Condurache.

                        3. Revenind la comentariile ce au fost postate, am fost uimit să aflu că profesorul Ioncioaia este un tip “arogant”, “insesibil”, “neprimitor” etc. Eu ştiam doar că dânsul nu e un profesor  “cool”, “super”, “mişto” ci dimpotrivă unul care are câteva mari “păcate” precum faptul că solicită studenţilor săi să citească mult şi dacă se poate să scrie chiar corect textele pe care le redactează. Nu am crezut până acum că, unui profesor i se poate reproşca faptul că insistă prea mult asupra deontolgiei şi eticii în cursurile sale. Ştiu că deontologia, în orice meserie, nu ajută prea mult într-o societate tot mai agitată, dar a afirma deschis dezinteresul pentru ceva ce eu credeam că trebuie să stea la baza meseriei de jurnalist este pentru mine o mare surpriză.

                         4. Când am hotărât să las nemoderate discuţiile de pe blog m-am gândit că din moment ce am decis să păşesc în arenă, trebuie să ascult şi să las liber orice comentariu despre textele mele, afirmaţiile pe care le fac în nume personal sau cele în numele P.N.L. Iaşi.  Nu mi-am închipuit că ar exista oameni care să profite de permisivitatea creată de mine pentru a-şi înjura unul dintre profesori. Mă aşteptam ca textul profesorului Ioncioaia să provoace polemici dar, am crezut că studenţii de la Departamentul de Jurnalism de la Facultatea de Litere, dacă avem de-a face cu studenţi şi nu cu tainici susţinători ai domnului Condurache, au suficientă maturitate încât dacă au ceva de reproşat unuia din profesorii lor să o facă în mod deschis, civilizat declarându-şi chiar şi o anumită identitate. Practica aceasta a denunţurilor calomnioase sub masca anonimatului, îmi aduce aminte de o  epocă pe care am crezut-o de mult apusă şi pe care cine doreşte o mai poate încă întâlni în paginile ziarelor “România Mare” sau “Tricolorul”. Din acest motiv am decis ca toate comentariile care vor mai apare în acelaşi registru să fie şterse.

                        5. Dacă prin comentariile pe care le-au făcut pe blog, susţinătorii domnului Condurache, studenţi sau  nu, cred că au contribuit la salvarea imaginii sale se înşeală serios. Eu am aşteptat ca domnul Condurache să dea dânsul o replică,  nu neapărat pe blogul meu. 

                         6. Aştept de câţiva ani buni ca intransigenţa pe care o văd la unii din studenţii Univeristăţii Al. I.Cuza  faţă de anumiţi profesori consideraţi ” inutili” să se regăsească  şi în privinţa relaţiei cu trecutul a unor dascăli ai deja amintitei Universităţi. Nu-mi permit să dau nume, pnetru că nu am dovezi, dar aştept cu multă nerăbdare o anchetă jurnalistică  serioasă făcută  în această direcţie.

                        7. Prin publicarea acestui text nu am dorit să îmi cresc traficul pe blog pentru că după patru luni de existenţă în blogosferă ştiu exact câţi oameni intră în mod frecvent să citească ceea ce scriu. Evident că mă bucur pentru fiecare vizitator dar, cum nu mă simt în concurenţă cu nimeni în problema vizitatorilor, sunt foarte relaxat în această privinţă. Am vrut doar să-mi exprim solidaritatea cu un domn faţă de care am un respect deosebit,  datorită profesionalismului său şi alături de care împărtăşesc un set de  valori.

                        8. Nu am intenţionat şi nici nu intenţionez să intervin în conflictul de la D.J.S.C. măcar din perspectiva faptului că în intervalul 2002-2005 am condus seminariile de la Istoria Culturii, împreună cu un alt coleg de la Institutul de Istorie A.D.Xenopol, perioadă din care am câteva amintiri plăcute.

 P.S. Mulţumesc lui Florin Gheţău pentru faptul că a ridicat mănuşa aruncată de mine. Tot ce doream era să cunosc părerea lui şi a altor jurnalişti din Iaşi despre acest subiect. Evident că nu am dorit să fixez  agenda nici unui ziarist ieşean.    

Textul de mai jos apartine domnului profesor Florea Ioncioaia, de la Facultatea de Litere a Universitatii ”Al.I.Cuza”, sectia Jurnalism si a fost refuzat spre publicare de catre Ziarul de Iasi. Am decis prezentarea acestui text dupa aprobarea prealabila a autorului. Las la latitudinea dumneavoastra sa intelegeti motivele pentru care intr-o presa libera un articol de o asemenea factura este respins de la publicare.

Florea IONCIOAIA/Manualul bunului român

Un geniu al zilelor noastre

Iată, i-am spus preopinentului meu puţin dezamăgit şi parcă tot mai ofensiv, avem un caz de fuziune mentală miraculoasă între asistent şi şeful său. Nu se întîmplă prea des. De obicei, şefii de catedră îi ignoră pe asistenţi.

Potrivit unui clişeu ce pare de nedislocat lumea în care trăim ar fi o eternă tranziţie. Spre nicăieri sau cel mult spre apus. Aceasta mai ales pentru că marile naraţiuni ale modernităţii (ideea de progres, egalitate, naţiune etc.) s-ar fi epuizat, dar mai cu seamă pentru că nu mai avem mari valori, spirite cu vederi largi, care să se manifeste dincolo de frontierele înguste ale propriilor discipline. Pînă ceva vreme, căzusem şi eu în această formă de sinistroză. O întîmplare recentă m-a pus pe gînduri.

Într-o după-amiază, mi-a bătut la uşa biroului, aflat într-un corp mai curînd ascuns al Universităţii, un tînăr domn. I-am observat mai întîi privirea piezişă proprie timidului bovaric. Era masterand la Jurnalism, mi-a spus, şi-l căuta pe domnul director Daniel Condurache. I-am arătat că regretam sincer, din suflet chiar, dar nici un director Condurache nu are biroul aici. M-a privit uimit, evident frustrat.

Era victima unui soi de confuzie. Nu era prima dată cînd se întîmpla, de altfel. Pe uşa biroului meu scrie Departamentul de Jurnalistică şi probabil că de la secretariat, atunci cînd au o problemă mai spinoasă, îi îndrumă pe studenţi acolo unde ei cred că ar putea găsi pe cineva mai competent. Problema era că domnul Condurache nu avea biroul aici şi mai ales că nu era directorul departamentului şi nu fusese niciodată, cel puţin în această viaţă. Dar, oaspetele meu nu părea să înţeleagă şi nici nu dădea semne c-ar vrea să plece. I-am explicat atunci de ce: domnul Daniel Condurache era angajat al unei alte instituţii şi de altfel îi lipsea ceea ce am putea numi competenţa formală, adică o calitate profesională atestabilă, prin acte, diplome, liste de publicaţii şi alte asemenea lucruri, minore, fireşte, dar care stau la baza sistemului nostru universitar şi administrativ.

Am avut impresia atunci că turnasem gaz peste foc. Timiditatea se reconvertise pe neaşteptate într-o vizibilă agresivitate. „Nu-i adevărat!”, a ripostat imediat, abia reţinîndu-şi un tremur al întregului corp. Părea convins că-i ascundeam omul pe undeva pe sub masă, eventual că l-am răpit pentru uzul meu privat ori pentru a-l vinde unor şeici arabi.

Ca să evit o criză, m-am gîndit atunci să-i spun că domnul director Condurache nu este momentan în localitate. A fost cea mai proastă idee posibilă. Participase, mi-a spus, cu două zile înainte la o întîlnire între domnul Condurache şi un scriitor din Bucureşti. Fusese provocat de felul în care domnul Condurache vorbise despre talentul în jurnalism. L-am întrebat de ce nu merge la cursurile d-sale. „Merg, dar nu l-am văzut niciodată, deşi am avut mai multe cursuri cu d-sa, anul acesta. De fapt, a continuat, eu nu sunt din Iaşi, vreau să scriu la un ziar, dar toată lumea îmi spune că n-am talent. M-am înscris la Master de la Jurnalism, dar de fiecare dată cînd vin la şcoală nu găsesc pe nimeni. Caut un jurnalist. Vreau să intru la un ziar!”

Mi s-a părut din nou că am o idee salutară. Zic: dl. Condurache ştie probabil multe despre jurnalism, dar nu este jurnalist, în sensul propriu al lucrurilor. Este profesor la Politehnică, din cîte ştiu. Uite, i-am mai spus în criză de idei, hai să ne uităm pe net, ca să ne edificăm cu sursele în faţă.

Din păcate, netul este, cum se ştie, un martor infidel. Găseşti întotdeauna despre un om mai ales ce nu cauţi. Astfel, a trebuit să-i conced oaspetelui meu că avea dreptate în anumite privinţe. Într-adevăr, potrivit unei ştiri, dl. Condurache se exprimase, de faţă cu un scriitor şi publicist bucureştean foarte cunoscut, în chestiunea talentului jurnalistic. O altă ştire, apoi, îl dădea drept cîştigător al premiului jurnalistul anului sau ceva de felul acesta acordat de o revistă de care nu auzisem, din nefericire, VIP. „Vedeţi”, mi-a spus, cu aerul că-i ascundeam adevărul.

Mai departe însă, chiar şi după aprige căutări, n-am găsit nici un articol al dlui Condurache pe net, cu ajutorul căruia eventual studentul respectiv să se poată edifica mai pe larg, atît asupra a ceea ce înţelege dl. Condurache prin talent, cît şi asupra unei probe practice de talent din partea acestuia. Cum spuneam, internetul ar trebui trecut în română la genul feminin: te trădează cînd ai mai multă nevoie de el! Sau de ea!

N-am găsit nici în bibliografiile mele nici o sursă unde ar putea afla ceva de felul acesta. Am dat totuşi peste un site în care dl. Condurache apărea ca autor. Mai precis spus, coautor. Începînd din 2004, dl. Condurache publicase pare-se un număr de articole în diverse publicaţii de mecanică. Toate erau semnate împreună cu un anume domn Martinuş, care pare a fi, de altfel, asistentul său, la Universitatea Politehnică, acolo unde dl. Condurache ocupa şi funcţia de şef de catedră. Iată, i-am spus preopinentului meu puţin dezamăgit şi parcă tot mai ofensiv, avem un caz de fuziune mentală miraculoasă între asistent şi şeful său. Nu se întîmplă prea des. De obicei, şefii de catedră îi ignoră pe asistenţi.

Lucrul cel mai neplăcut pentru situaţia în care mă aflam venea însă din faptul că domnul Condurache apărea în mai multe locuri , inclusiv într-o notă din Ziarul de Iaşi care părea a fi cv-ul său oficial (de candidat la rectoratul Universităţii Politehnice), drept coordonator al Departamentului de Jurnalism de la Universitatea „.A. I. Cuza”, acolo unde ocupa un post de profesor asociat şi două catedre de conferenţiar. Este drept că nu ştiu ce vrea să spună coordonator. Oricum, această funcţie n-a existat după ştiinţa mea şi nu cred că dl. Condurache şi-a putut-o atribui oficial. Scria chiar undeva că ar fi fost numit de Senat. Fapt imposibil, întrucît Departamentul de Jurnalism ţine de Facultatea de Litere, nu de Senat. Este drept că l-am auzit şi eu în mai multe situaţii afirmîndu-şi public această calitate, dar întotdeauna am pus-o pe seama unei scăpări. Domnul Condurache nu putea îndeplini această calitate, din motivele expuse mai sus. Este adevărat că au circulat zvonuri, probabil neîntemeiate, potrivit cărora dl. Condurache ar fi semnat acte cu caracter oficial în numele departamentului, fapt penalizabil juridic, dar eu nu pot crede aşa ceva.

Totuşi, mi-a spus la despărţire tînărul, cum poate preda cineva atît de multe discipline fără să fie şef (probă de maliţie gratuită!) şi fără să aibă o competenţă atestată, cum îi spusesem eu ar fi fost necesar? N-am putut să-i ofer un răspuns. De fapt, această discuţie o mai avusesem şi cu alţi colegi, fără a putea ajunge la vreo explicaţie raţională. Este o chestiune de talent, probabil, i-am răspuns. „De geniu”, mi-a replicat oaspetele meu, înainte de a se face nevăzut, incredibil de calm, învăluit de semiîntunericul din hol. Nu îmi dau seama nici acum dacă era din nou sarcastic sau pur şi simplu edificat. Îl aştept oricum din nou pentru o discuţie mai senină.