Mă numesc Liviu Brătescu, m-am născut la Roman pe 19 aprilie 1974, oraş în care am absolvit în anul 1993 Liceul Teoretic “Roman-vodă”, secţia istorie –ştiinţe sociale iar după patru ani, Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” cu media 9, 25. Pot spune că pasiunea pentru istoria liberalismului românesc am dobândit-o încă din anii facultăţii şi că acest fapt s-a concretizat în realizarea unei lucrări de licenţă ce a fost apreciată cu nota 10 în anul 1997. Perioada pe care am petrecut-o la Roman în intervalul 1997-2002, o consider una dintre cele mai interesante din viaţa mea profesională deoarece am desfăşurat una din muncile pentru care am crezut mereu că am vocaţie şi anume aceea de dascăl.

Cu riscul de a fi acuzat că sunt lipsit de modestie vreau să spun că rezultatele activităţii mele au fost apreciate corespunzător nu doar de şefii mei, ci şi de către cei de a căror apreciere sau observaţii am ţinut mereu cont şi anume, elevii mei. Dacă meseria de profesor a presupus o serie de privaţiuni de natură materială, relaţiile de prietenie chiar, pe care le-am stabilit cu, cei cărora m-am adresat timp de cinci ani m-au făcut să nu-mi pară rău pentru opţiunea luată la sfărşitul facultăţii.

Intervalul 1997-2002 coincide cu începutul activităţii mele în plan politic , din februarie 1999 devenind membru al P.N.L, fapt care venea în continuarea preocupărilor mele pentru istoria liberalismului românesc.Cea mai mare realizare din perspectiva implicării în viaţa politică a fost construirea împreună cu alţi câţiva tineri a unei organizaţii de tinereret care a reuşit într-un timp scurt să devină o voce pe scena politică locală.Cum între timp relaţia mea cu P.N.L a devenit una tot mai puternică, după ce în 2002 am devenit cercetător la Institutul de Istorie A.D.Xenopol m-am transferat de la P.N.L. Neamţ în cadrul organizaţiei ieşene a aceluiaşi partid. ”Adopţia “ făcându-se rapid datorită câtorva tineri pe care îi ştiam din perioada în care activam la Roman, am participat de atunci încoace la câteva proiecte destinate în special tinerilor dornici să cunoască istoria P.N.L. dar şi la campaniile electorale ce au avut loc în toţi aceşti ani. 2007 a însemnat pentru mine anul obţininerii titlului de doctor în istorie , venit după câţiva ani în care am publicat articole şi recenzii în reviste de specialitate pe tema procesului de modernizare a societăţii româneşti.

                          Exact azi se împlinesc nouă ani de când am depus o adeziune la P.N.L. exprimându-mi astfel dorinţa de a deveni membru al acestei formaţiuni politice. Intrarea în rândurile liberalilor venea după o prezenţă de 7 ani în cadrul P.A.C. , un partid de nuanţă liberală condus de profesorul Nicolae Manolescu, dar şi după redactarea unei lucrări de licenţă consacrată activităţii legislative a P.N.L. în domeniul economic pentru perioada 1876-1888. A fost o perioadă pe care aş numi-o interesantă, cu bucurii şi dezamăgiri, împliniri şi eşecuri dar şi cu momente în care sentimentul de  a ” pleca” acasă m-a cuprins uneori datorită senzaţiei existenţei unui timp mai scurt pentru personajele mele preferate I.C.Brătianu, D.Brătianu, C.A. Rosetti etc. Îmi aduc aminte cu amuzament de primele alegeri la care am participat în calitate de candidat la funcţia de vicepreşedinte al T.N.L. Roman şi la care nu m-am votat. Considerasem că nu e moral să mă votez singur cum la fel am refuzat să fac cerere pentru continuarea vechimii din P.A.C. în P.N.L. Protocolul de fuziune dintre cele două partide permitea asta însă,  eu apreciasem că  într-un partid liberal precum cel în care intrasem nu va conta prea mult vechimea ci mai mult ceea ce urma să fac pentru acea formaţiune politică.  Aveam să mă înşel în această privinţă. Chiar dacă în toţi aceşti ani nu am intrat în ceea ce se poate numi politica mare, imi amintesc cu plăcere de campania din 2000 când prin decizia B.P.C. al P.N.L. fusesem “numit” pe locul 8 la Camera Deputaţilor în judeţul Neamţ sau de plasarea pe locul 7 din 23 pe lista de candidaţi la Consiliu Local a P.N.L. Roman din acelaşi an. Între timp pot spune că m-am vindecat de anumite naivităţi şi că am dobândit “talentul” de a anticipa anumite lucruri.  Privind în urmă pot spune că am cel puţin două motive de mândrie şi anume “deschiderea” apetitului pentru istoria P.N.L. la un număr mare de tineri pe care i-am întâlnit în toţi aceşti ani şi faptul că nu am făcut nimic de care să-mi fie ruşine de când sunt membru al P.N.L. E mult, e puţin ?  

                           Deşi am lipsit din blogosferă aproape două săptămâni iată că unul din subiectele care au rămas încă actuale este cel al refuzului preşedintelui de a o numi pe Norica Nicolai la ministerul justiţiei întărit de un răspuns confuz oferit de Curtea Constituţională. Trebuie să recunosc că  şi asta ar putea fi  o performanţă remarcabilă a vieţii politice româneşti dacă nu ar fi mai degrabă o dovadă a neconcentrării sale asupra subiectelor  cu adevărat importante cum ar fi situaţia economică din România sau evoluţia vieţii politice internaţionale. Deşi în justificarea oferită vineri pentru dreptul preşedintelui de a nu accepta  numirea unui ministru de către preşedinte se face trimitere la nevoia depăşirii blocajului instituţional apărut, tocmai acest lucru se produce acum. Devine destul de greu de înţeles de ce dacă tot a făcut o paralelă cu posibilitatea pe care o are preşedintele de a trimite o lege parlamentului spre reexaminare, Curtea Constituţională  nu a lăsat şi guvernului libertatea de a trimite din nou numele aceleeaşi persoane, aşa cum legislativul poate să retrimită aceeşi lege şefului statului. Cel mai grav este faptul că prin această decizie, România devine o republică prezidenţială deşi ea este una de tip semiprezidenţial şi asta se întâmplă pentru că în 2003 când am fi putut clarifica dacă nu forma de guvernământ, problemă pe care continuăm să refuzăm să o  discutăm, măcar tipul de republică pe care îl  vrem în România. Din păcate atunci  s-a repetat situaţia din 1990-1991 şi anume reprezentanţii partidelor din Comisia pentru redactarea Constituţiei nu s-au gândit ce regim politic este mai potrivit societăţii româneşti după 45 de ani de dictatură ci au fost mult mai atenţi la cum ar putea ei şi formaţiunea lor să aibă un rol cât mai important în cadrul statului român. Rezulatele le vedem astăzi şi le resimţim cu toţii. După ratarea unei discuţii serioase despre forma de guvernământ sau a regimului administrativ pe care ni-l dorim pentru următorii ani iată că şi definirea tipului de republică din România ajunge să stea sub semnul arbitrariului.   

       După mai multe zile lipsă de pe blog datorită unei  gripe rebele dar şi unor probleme profesionale ce nu mai permiteau amânare, îmi reiau comunicarea cu lumea blogosferei răspunzând provocării lansate de prietenul meu marius şi anume indicând titlul unei cărţi aflate în apropierea mea şi anume Ioan Stanomir, Naşterea Constituţiei. Limbaj şi drept în Principate pînă la 1866, editura Nemira. Celor care le dau acum leapşa sunt prietenii mei mai tineri, catalin, sandra, şi sorin.
Acestea fiind spuse iată textul cu pricina, respectând întocmai cerinţa formulată.

pg 123, a cincea frază,  cu postarea următoarelor patru fraze : “Un întreg program de acţiune este schiţat în prefaţa care acompaniază primul număr al Curierului Românesc, editat de Constantin Moroiu şi Heliade Rădulescu la 20 aprilie 1829. Un examen, oricât de superficial, indică contactul cu o retorică şi o pedagogie luministă. În locul radicalismului novator pe care îl va îmbrăţişa generaţia lui Rosetti şi Bălcescu, strategia pe care contează oamenii primului val modernizator este infinit mai modestă. Ceea ce contează este “luminarea”, ca instrument în slujba comunităţii. Situat la capătul unei linii de evoluţii, textul este pus sub semnul slujirii patriei, sintagmă care avea deja o carieră remarcabilă în spaţiul autohton.”  

                   Deşi a trecut aproape o săptămână de când a fost desfiinţat C.N.S.A.S., preşedintele României nu şi-a exprimat încă un punct de vedere pe acest subiect. Probabil vizita omologului său francez, sau supărarea că domnişoara Bruni n-a venit la Bucureşti,  l-a absorbit atât de tare încât nu s-a mai putut concentra asupra uneia din temele sale favorite şi anume lupta  împotriva comunismului. În seara aceasta, la un post de televiziune naţională, Marius Oprea oferea câteva posibile explicaţii pentru această situaţie şi anume teama că cercetările de la C.N.S.A.S s-au apropiat de eventuale urme ale dosarului său dar şi nesusţinerea sinceră a luptei împotriva rămăşiţelor comunismului. Nu cred că a uitat prea multă lume cum preşedintele cerea, după alegerea sa ca şef al statului, avocaţilor săi de astăzi din societatea civilă, dovezi clare demonstrabile ştiinţific pentru a putea combate comunismul . Pentru a cere aşa ceva trebuie să ai fie un mare grad de cinism fie să fi trăit într-o altă ţară.

Cred însă că dacă preşedintele tace mai sunt cel puţin două argumente.  Într-o ţară care îl regretă serios pe Ceauşescu desfiinţarea C.N.S.A.S nu preocupă prea multă lume deci nu e o miză electorală importantă. În al doilea rând cu flerul său caracteristic a realizat că a lua apărarea C.N.S.A.S. în acest moment ar fi însemnat ” supărarea” Curţii Constituţionale tocmai într-un moment în care el aşteaptă ca aceasta să-i dea dreptate într-o luptă pe care o preţuieşte mult mai mult decât desfiinţarea C.N.S.A.S., şi anume “respingerea” Noricăi Nicolai. Tăcând, el poate spera într-o mână de ajutor din partea Curţii. Când spun asta am în vedere tocmai situaţia la limită în privinţa dreptului de a respinge nominalizarea unui ministru de către preşedinte şi faptul că indiferent de rezultat va fi vorba de un act supus oricărei interpretări. Aşa cum în momentul în care a fost suspendat de către Parlament a ştiut să iasă în stradă şi să facă din tema asta nu doar un subiect politic, ci şi unul civic ar fi fost frumos să-l vedem şi acum alături de susţinătorii săi. Când spun asta nu trec peste  poziţia pe care o ocupă dar aşa cum a criticat legislativul în momentul în care a fost ameninţată funcţia sa, era foarte bine dacă şi acum se poziţiona într-un fel anume faţă de o instituţie care a comis un abuz. Justiţia ca putere în stat  nu a fost niciodată ocrotită sau eliminată dintre ţintele atacurilor sale, mai mult sau mai puţin constituţionale.   

                       Săptămâna trecută a fost din punctul meu de vedere marcată de prima şedinţă de consiliu local. Aşa cum anunţasem am mers să văd cum sunt abordate problemele ieşenilor, deşi ştiam că bugetul, axa principală a oricărei administraţii nu se afla pe ordinea de zi. În ciuda acestui fapt şedinţa a beneficiat de o audienţă serioasă şi chiar dacă 55 de  hotărâri aşteptau să fie luate în discuţie, primarul şi consilierierul P.S.D., Jităreanu,  au simţit din nou nevoia să-şi arate muşchii faţă de un adversar imaginar care îndrăznise să-i tulbure lui şi celor din jurul său liniştea zilei de 24 ianuarie. Afirmaţia potrivit căreia se gândise să intervină cu ajutorul poliţiei pentru a coborî  mash-urile, cu figurile liberalilor din secolul XIX, de pe blocurile din Piaţa Unirii, a fost pentru mine o nouă dovadă a mentalităţii edilului nostru şef. Dacă aş fi putut interveni i-aş fi spus lui Gheorghe Nichita că spre deosebire de partidul său, liberalii au un trecut istoric de care sunt mândri. Vorba unui prieten „ băi Liviu dar ei ce să pună pe banere, fotografia lui Ceauşescu sau a lui Dej?”. Am remarcat apoi glumiţele de prost gust şi ironiile ieftine ale lui Vasile Munteanu, preşedinte de şedinţă la adresa consilierilor Tiberiu Brăilean sau Anghel Ficu. Am văzut ulterior  şi generozitatea primarului nostru faţă de creşterea salariilor poliţiei comunitare sau faţă de ştrandul municipal unde urmează să se construiască un nou bazin de înnot dar şi  zgârcenia faţă de solicitarea unui O.N.G. angajat în ajutorarea copiilor bolnavi de cancer. Dacă în cazul bazinului este vorba de un milion de euro în cel de-al doilea, se cereau din partea municipalităţii doar 13 mii de euro. Aşteptăm să vedem în viitorul apropiat  dărnicia unui suflet înţelegător faţă de echipa de fotbal. În rest puţine întrebări, puţine observaţii pe marginea hotărârilor votate. Văzând această atmosferă destinsă nu pot decât să mă întreb ce nivel ar avea discuţiile dintre aleşii noştri dacă şedinţele de consiliu nu ar fi deschise publicului.

Greva „spontană” de la CFR de vineri ne-a adus în atenţie o problemă mai veche şi anume puterea mişcării sindicale din România. Spun încă de la început faptul că, dacă situaţia economică a cunoscut după 90 destule crize aceasta nu s-a datorat doar incompetenţei sau relei voinţe a unor lideri politici ci şi compromisurilor făcute de cei mai mulţi lideri de sindicat. Remarcându-se prin discursuri critice la adresa organismelor financiare internaţionale, sindicatele au contribuit prin poziţionarea lor, la întârzierea unor procese din economia românească. Marea performanţă a liderilor de sindicat a fost menţinerea, în ciuda micşorării numărului de membri ai diferitelor federaţii sindicale, în aceleaşi funcţii, schimbate eventual între ei. Dacă partidele au ales măcar după câte un eşec alţi liderii, sindicatele au rămas cu Bogdan Hossu, Dumitru Costin, Matei Brătianu şi alţi câţiva. Singurii care au dipărut din posturile lor călduţe au fost Victor Ciorbea şi Miron Mitrea care au intrat în politică. Coalizările şi luptele care au avut loc în cadrul mişcării sindicale nu au avut drept cauză interesele sindicaliştilor ci diferitele strategii pentru a rezolva problema moştenirii lăsate de Uniunea Genrală a Sindicatelor din România în 1989. Ceea ce puţină lume mai ştie astăzi este că sindicate precum Cartel Alfa, Frăţia şi C.N.S.R.L. au folosit cum au vrut ele conturile U.G.S.R.. Vocalul lider Bogdan Hossu recunoştea în urmă cu mai mult timp că fondurile U.G.S.R. au însumat două milioane de dolari şi peste patru miliarde de lei, la valoarea anului 1990, bani ce au dispărut datorită unor investiţii nerentabile. Cred că într-o ţară normală şi distinşii lideri sindicali ar trebui întrebaţi ce s-a întâmplat cu banii respectivi şi eventual să fie traşi şi ei la răspundere pentru dispariţia lor, indiferent dacă este vorba despre o cauză obiectivă sau subiectivă. Altfel, vom căpăta un motiv în plus pentru a crede că în România mai avem o categorie de cetăţeni privilegiată şi mai ales intangibilă care poate să se implice în politică şi afaceri fără teama, că vreodată vor fi traşi la răspundere pentru ceea ce fac.

P.S. Dacă despre implicarea B.N.S. în scandalul Poşta Română ştiam de mult , recent am aflat că unul din liderii mişcării sindicale din România, Dumitru Costin, este printre altele şi membru în Consiliul de Administraţie al postului Realitatea T.V. Evident că nu e nimic ilegal în treaba asta numai că ne gândim ce calităţi are dânsul de a fost numit acolo.

Simţind din nou pulsul pieţei publice, liderii PD-L au ieşit mai întâi în conferinţă de presă pentru a combate taxa auto, deşi în momentul în care se aflau la guvernare au fost susţinători ai ei. După desfiinţarea C.N.S.A.S. aceeaşi politicieni  au început să plângă de dragul lui,  uitând că Ioan Muraru a devenit avocat al poporului ca urmare a înţelegerii dintre P.D. şi P.S.D. iar tot datorită ” interesului ” faţă de aceeaşi instituţie au susţinut pentru funcţia de preşedinte al ei pe traseistul politic Cornel Turianu, blocând în felul acesta activitatea  Consiliului, pentru o bună perioadă de timp, chiar dacă înţelegerea cu P.N.L. prevedea susţinerea lui Ticu Dumitrescu. După ce a cerut guvernului măsuri rapide pentru salvarea C.N.S.A.S., P.D.-L. prin intermediul lui Valeriu Stoica a sugerat deja Monei Muscă să facă o cerere în justiţie pentru revizuirea hotărârii C.N.S.A.S. de poliţie politică. Frumos nu ? Ne pare rău că a dispărut instituţia desemnată să deconspiere pe securişti şi turnători dar dacă în felul acesta poate scăpa unul dintre noi e foarte bine. Jenant. Ruşinos. Înţeleg faptul că gruparea liberală din partidul mastodont are nevoie de o întărire dar să încerci revitalizarea unui om care a dezaăgit profund prin atitudinea sa e cam mult. Sper doar ca Mona Muscă să aibă minima decenţă şi să nu profite de lovitura odioasă de joi pentru a reveni pe scena politică, mai ales că o instanţă de judecată a respins contestaţia ei.